Ziua 238
Probabil pentru că sunt fiica mamei mele, care, atunci când ceva nu i-a făcut bine, a placat toate trăirile și senzațiile și asocierile cu acel ceva, și eu am băgat sub preș greaua impresie a înfrângerii care mi-a pus, aproape carnal, gust amar pe buze ieri. Cred că în mine, împinse de forțe asupra cărora nu am nicio putere și nicio dominanță, acționează niște butoane care-mi activează instincte de supraviețuire și atunci când flotorul stării de ok din viața mea atinge fundul periculos de spre gol al bazinului cu poftă de a merge mai departe, dă un semnal la computerul central, creierul, și face reset la niște setări. Am avut ceva zbateri palide în vise azi noapte, dar nimic spectaculos de dramatic sau de obositor. M-am întors la o stare de neutralitate, de unde să-mi trag niscaiva sevă și linii directoare a cărăruii pe care m-am pornit la drumul ăsta al naibii de anevoios al Alzheimerului. Bolovani colțoși și demenți mă îngrămădesc în unele zile atât de tare și-mi limitează atât de mult libertarea de mișcare și de expandare a ceea ce sunt cu adevărat, că de multe ori am impresia că merg pe o linie firavă, oricând pasibilă să cad într-un abis care mi se cască pofticios și de speriat. Am o mantie rece de ciufuțenie pe mine, îi simt degetele reci în carnea arzândă după libertate dar, cu aceeași mișcare de negare a ceea ce este, mă scutur și încerc s-o ignor.
***
Azi ne trezim amândoi devreme, domnul meu pleacă la serviciu și îl duc până la stația de autobuz. Deși de multe ori fac eforturi sau îi comunic starea mea, ca nu cumva să creadă că am sau are vreo legătură cu el, în dimineața asta n-am niciun chef nici de vorbă, nici de socializare, nici de nimic. Vreau să fiu lăsată în pace, să interacționez minimal, parcă îmi trebe ceva putere să adun să peticesc o țâră cheful de a înainta. Ochii ăștia ai mei inconștienți, care proiectează ei un viitor ce de fapt nici nu există și nu va exista niciodată, nu văd în acest înainte nimic prețios, nimic pe care să vreau să-l ating, nicio plăcere, bucurie sau măcar curiozitate.
Bifez dusul lui Mr. H la stație și la întoarcere iau notă de încercarea pastelată a Universului de a-mi distrage atenția, de a mă aduna cu toată mine în acumul ăsta roz și albastru pal care se varsă pe cer, în aerul ăsta recișor al dimineții, în cântecele de păsări gureșe și sunete de greieri petrecăreți, în liniștea asta mișto a unei dimineți neîntinată prea mult de umani treziți și grăbiți către serviciul plătit atât de scump cu timpul vieții lor. În adăpostul mașinii, scap printre dinți încleștati un "văd ce vrei să văd", dar nu reușește să mă miște din starea în care pare că am hotărât să mă scald azi. Nu (mai) am chef azi.
În aceeași notă de inerție, îmi beau apa seacă, mă bălăcesc în propria-mi mizerie de stare și deși mă și o observ, parcă sunt într-o mlaștină care mă ține captivă într-o mocirlă grea. Cu mișcări sigure, conduse de automatisme, îmi fac și smoothieul, oaza mea de explozie de gust și realizez că nu am puterea necesară să mă azvârl pe un liman de unde să respir aer proaspăt, aer cu miros de viață.
***
Ca să-mi abat vigilența asta de observator, care vede starea de chefless în care mă scufund, mă apuc de citit, poate evadarea în alte lumi, poate ascunsul meu în spatele cuvintelor și sub sensul lor, mă transportă înspre ceva mai suportabil. Cartea, mintea și umbrela îți vor servi doar dacă le deschizi, they say. Azi, am citit doar cuvinte, n-am priceput mai nimic că mintea-mi zburdă aiurea, scotocind după elemente negative care să-mi adape starea proastă, afară nu plouă și las totul baltă. Mă apuc de micul dejun al mamei.
***
Cred că eu nu am cuprins niciodată cu adevărat sensul lozincii "ochii sunt oglinda sufletului".
Printre dumicații de pateu pe pâine, cu feliuțe mici de cașcaval aliniate în dreptul fiecărui dumicat și feliuțe mici de roșii care le străjuiesc ca niște soldați, mama ridică rar ochii către mine și când o face, zău că aș prefera să n-o facă. O fi de la starea mea, seacă și ea de bucurii, o fi că din mama au plecat toate bucuriile ei și s-au lipit, în trecut, de clipele când s-au întâmplat, o fi că ea, fără să vrea și fără să știe, nu mai plămădește în prezentul ei, în prezentul ăsta al nostru, nicio urmă de ceva fain, ochii ăștia care mă privesc în dimineața asta mă înfioară. Din nou. E o goliciune și o nuditate de de toate în ei, că mi-e și frică să-mi agăț prea mult privirea în ei de teamă să nu scap și eu, din neatenție, în hăul din care s-au ridicat și deschis ei spre mine azi. Este ceva atât de de nedescris într-un om din care a plecat omul, cu toate experiențele lui, cu toate trăirile lui, e o neînsuflețire nefirească care bate evidența, care e antitetică cu mișcarea blândă a pieptului ei sub aripile respirației. Brrrr, mă ia cu rece.
***
Paleta cu care-mi pictez viața în ultima perioadă n-are prea multe nuanțe să-mi servească, așa că mă înham la curățenia din casă, dar efectiv n-am pic de chef sau de energie. Am impresia că m-am spart pe dinăuntru și m-am scurs, într-o clipă de neatenție, aproape toată, merg pe avarie, e dureros mersul ăsta în gol, mă zgârie și zdrelește și cu cât mă încăpățănez s-o fac mai departe, cu atât mă cuprinde și iritarea și furia și revolta și frustrarea. Mă dor toate ale mele, indiferent ce ar fi ele.
Sunetul de mesaje pe whatsapp mă scutură strident din trăirile astea apocaliptice, dar e clar că azi nu-mi iese deloc nicio alternativă. Sunt într-o fază în care și urările banale de zi bună mi se par ironii. Cu o forță incredibilă, nasc în mine dialoguri cu oameni în care nu fac decât să scuip vorbe și să vărs neputință cu gura emoțiilor plină. Deși știu că cei din jurul meu, ăia puțini câți au mai rămas, îmi doresc binele, fix pe ei îmi vine să mă torn, să-i ard cu interiorul meu suferind, ca și cum ar avea ei vreo vină că sunt liberi și eu nu, ca și cum m-ar răcori pe mine în vreun fel dacă aș arunca zoaiele din mine pe alții. Adevărul este că nu mai știu cum să fac. Ce să fac. Cum să mă împac cu mine, cu situația, cu viața asta. Sunt atât de neputiincioasă, cred că proporțional la fel de neputiincioasă cum e mama. Iar când aud "da, mă, da' nu e vina ei… " mai rău mă apucă dracii cei mai draci, pentru că știu și văd și înțeleg cum cei din jur se așteaptă de la mine să fac loc în mine neputinței mamei, dar nimeni nu vede că eu nu mai am loc în mine. Nu mai pot. Nu mai înghit. Nu mai intră. Și nu mai am nici vorbe și nici chef să explic asta, doar îmi vine să urlu: Da' vina mea unde e?! Eu unde sunt în ecuația asta?!
Deocamdată, sunt în turbulențe și vreau să fac cumva să pot să-mi iau o gură de aer, de viață. Cum eu întreaga viață am crezut că salvarea îmi vine de afară, de la oameni, invariabil și acum aștept o salvare care nu mai vine odată. Și, în zile ca asta, pricep că nici n-o să vină vreodată de afară și mă sfâșie.
***
Toată foiala mea interioară a avut oglindire în acțiunile mele exterioare: am imprimat o forță și o obidă în curățenie, de zici că e cocină de porci și eu vreau s-o fac palat. În tolba mea de gânduri, numa' unu și unu de "bune", se așează cu greutate unul care m-a mai vizitat, dar căruia i-am dat flit de fiecare dată: mi se pare al naibii de nedrept că, după ce că mama nu m-a ajutat cu nimic în genere, dar mai ales la această casă a mea nouă, uite cum a venit ea cu plaga ei de demență să-mi păteze bucuria, să se așeze cu gri și cu tușe negre peste casa asta pe care mi-am dorit-o vie, colorată, vibrantă. Toate mirosurile pe care le îndur în camera ei parcă își întind mâinile scârboase prin tot aerul din casă, mă enervează maxim că ultimii ani din viața mea i-am alocat fie alergând să-i salvez viața din ghearele cancerelor, fie să-mi fac un loșcor unde să-mi liniștesc viața și când am zis "gata, e timpul meu!" hop, a venit demența și s-a dus dracu' tot. Știu că sună teribil de egoist și așa o fi, dar asta gândesc și trăiesc câteodată. Alteori realizez că de fapt, în spate, sunt comori, dar în zilele negre nu vezi culoarea.
***
E zi de schimbat filtre la sistemul de dedurizare și de osmoză inversă cu remineralizare, așa că mă decuplez brusc de la iureșul intern și devin gazdă amabilă. Ce coțohârlă pot fi! Cum jonglez, după ani de practică, cu aparențele: chiar dacă sângerez de moarte (aparentă și indusă) înăuntru, pe fața mea stă larg un zâmbet, sunt atentă la ce spune nenea instalatorul, îl ascult, sunt veselă, n-ai zice că acu' câteva momente mi se năruia totul.
A fi autentic înseamnă să te dezbraci de hainele care dau bine în fiecare clipă și să te lași văzută în hainele care îți fac bine, cu adevărat, ție în primul rând, în fiecare zi. Când nu te mai ciuntești, când îți rechemi la matcă toate părțile pe care ți le-ai negat, micit, urât, disprețuit, rupt și aruncat, de durere, ascuns, pervertit și în această plinătate ești tu, ca un diamant.
Azi mă simt cărbune încă.
***
Mama vrea cartofi prăjiți la prânz și cartofi prăjiți primește. Nu mai am timp de gătit mâncăruri și e drept că mi-e și super convenabilă cerința ei. Uite că nu trebe să mă dau mereu peste cap, câteodată nu mai am sevă să citesc printre rânduri, să cred că ea nu știe ce vrea, că-n fanta minții ei nu-s decât cartofii prăjiți, sarmalele și cozonacul. Uite că azi mă prefac că știe ce vrea și aia îi dau. Deși, de fapt, văd că mă prefac.
***
Spiky iar a dispărut ca măgarul în ceață și constatarea asta, alături de "plăcerea" maximă de a răzui urme de unghii bolnave și puțitoare, adaugă încă o cazma de rahat la starea mea. Mă bucur că domnul meu nu e acasă, mă bucur că pot să mă despletesc așa urât(ă) cum simt azi, că nu trebe să mă ascund mai mult decât am făcut-o în fața instalatorului, mama oricum nu (mă) percepe, așa că mă las să curg puroi, poate oi curăța locul. Poate m-oi curăța. Că, deși azi am fost acaparată de trăiri hidoase, în mine e o voce mică ce-mi spune cuminte că e doar o stare, că e doar o parte din mine, că e trecător, că eu nu sunt asta toată. E și partea asta parte din mine.
Una din prietenele mele îmi simte zbaterea și mă sună. Pe de o parte mă bucură o voce caldă, pe de alta parcă nu am chef, parcă mă obosește neașteptat de mult să scotocesc după cuvinte, să pun în ele otrava asta ce mi-a inundat ființa umană astăzi, parcă vreau dar și nu vreau să împărtășesc toate astea. Și nu din obiceiul prost dobândit de a ascunde părțile mele nefardate, ci parcă mă simt secătuită și seacă. Avem parte de o conversație scurtă, fără miez, și îi mulțumesc în gând că are gentilețea de a mă percepe dincolo de vorbe și de a nu mă agasa cu întrebări și invadări de spațiu interior.
Toate scamele care mi-au tranzitat ființa în ultimul an pare că au pus de-un congres în mine, s-au adunat toate pe fiecare milimetru pătrat de inimă și s-au lăsat acolo cu toată greutatea lor.
Sunt tare obosită.
***
Am recuperat-o pe Chichirică destul de târziu în zi, deși recunosc că nu a fost loc în mine și pentru îngrijorarea că n-aș fi făcut-o. Am bifat scurt o trecere în revistă a zilei lui Mr. H, atât de scurt încât să nu se prindă de întunecimea zilei mele, am cules coconetul cu privire de miloagă și m-am așezat, extenuată, în pat, în căuș de dormitor.
Din nota aia de răzbunare sterilă și puerilă, din care am eu porniri câteodată să mă răzbun pe te miri ce, care dau în final tot în mine, azi nu scot la scuturat și întins pe cerul serii nicio recunoștință.
Ultimul gând e și el milog ca Spiky și se roagă de cineva, din exterior, să mă ferească de încă o zi apoteotică ca asta, mâine.