Ziua 235

Ziua 235

Prea dimineața mea a debutat sub semnul uimirii: revenirea în simțurile pe care le-am primit cadou în această viață a fost nesperat și, în mod clar, neașteptat de ușoară și lină. A fost ca o plonjare blândă într-o apă liniștită, fix așa simt în mine aroma acestei prea dimineții și încă nici nu mi-am deschis ochii.

Păi dacă se vrea cu liniște, liniște să fie! Senzația asta de calm care plutește în camera noastră mă îmbie și pe mine să nu mai fiu așa o duduită, să mă dedulcesc la o deșteptare cumincioară, cu tentă de lălăială. Liniștea de afară rezonează frățește cu liniștea din mine și simt că n-am nicio barieră pe nicăieri și nicio grabă nu mă zorește. Nu simt nevoia de mari efuziuni interioare, nici nu mi se scurg fluvii de recunoștințe, nu că nu le-aș avea in inimă, ci pentru că mi se pare că împrejurul meu cere pietate adâncă și scurtă. Vorba aia înțeleaptă: mai bine puțin și bun decât mult și prost. Deși, nu cred că pot exista prea multe recunoștințe și prea multe mulțumiri ever.

Uimirea continuă și în corpul meu și mă simt ușurică, ce-i drept sunt încă la orizontală, și-mi încep scanarea cu mișcări mici ale degetelor de la picioare. Nu mă înțeapă, nu mă furnică, nu mă ustură, la fel de neașteptată și partea asta, după muncile la care-mi supun dragul de corp. Mulțam și ție, că mult încercat ești, dar rezistent tare la intemperii!

Nu m-a mai vizitat coana amețeală și-am priceput, pe verticală, de ce era așa de liniște peste tot: e sâmbătă și afară plouă. Mă cuprinde și o stare de curățenie, de spălat, parcă mi-a pus în practică Universul gândul ăla prin care voiam să spăl în imaterial cu mop și apă. Uite că acum am senzația că mă și ne curăță apa asta ce curge, când mai cu forță, că e nevoie de frecat, e mult jeg adunat în gânduri, când mai încetișor, să mai clătească blajin reziduurile strânse în timpuri întunecate. Eu nu-mi pot imagina cum e să nu fii vizual, la mine toate lucrurile au întâi un contur, apoi formă clară, apoi culori, uneori chiar și mirosuri, iar asta, alături de lumea fascinantă pe care eu o întâlnesc în orice clipă, în spatele ochilor mei închiși, mă ajută să navighez în lumea ce mă frige câteodată. Așa înțeleg eu lucrurile și pot face un sens din ele. Acum văd cum se preling ude și urâte, ca niște scursori, gândurile mele hâde, venite din neputință, judecată, netrăire și nebucurie. A treia uimire în prea dimineața asta și nici măcar n-am ieșit din dormitor.

Pentru că știe sau simte că nu prea e rost de ieșit p-afară, coconetul rămâne la loc de cinste în pat, în căldura lăsată de corpul meu, unde s-a făcut colac. Îmi place mult liniștea asta.

***

Cobor scările cu mare atenție, să nu fac niciun zgomot, să nu perturb nimic în jurul meu ca liniștea pe care am lăsat-o sus să mă îmbrățișeze și la parter.

Cred că ăsta a fost primul pas în vindecarea mea de mine-împăiata și în întoarcerea mea în mine: liniștea. În urmă cu atât de mult timp, că așa mi se pare că au trecut veacuri de atunci, eu nu puteam să stau fără să aud televizorul, radioul sau ceva care să meargă întruna. La tărăboiul pe care-l târam după mine, zi și noapte, în mine se adăuga constant și zumzăiala exterioară intrinsecă a vieții dar mai ales aia superficială dată de tv. Probabil că și asta a contribuit la capitularea mea, la cedarea din toate țâțânile și resorturile mele interioare, concomitent cu burnoutul în fizic. Acum am înțeles că dacă vreau sunet, pe lângă țânțăreala care încă se întâmplă în capul meu, pot alege ce și cât să-mi dau și să consum. Doamne, ce greu am înțeles că pot EU să aleg. Orice, oricând, oricum, oriunde, totul e doar în ventricolele inimii, la o alegere distanță. Și cât am căutat acolo, afară, în oameni și lucruri…

Apa mi-aduce și ea stropul ei de liniște, de stat cuminte în sticla de cupru peste noapte, cu o frunză de busuioc roșu. Iar cerul, care e slujul trimis de Univers să înfăptuiască curățenia pământului și a lumii, chiar de toarnă, e uniform în culoare, e un albastru french, o țâră gri cu orizonturi albastre deschis. Totul "complotează" la pace și iau și eu cu ambele mâini și-mi vâr înăuntru, acolo unde mi se mai aprind zbateri inutile, liniștea asta simplă și bună. Fac pariu că o să am nevoie.

***

Nu-mi vine să fac nimic în timpul meu liber, care are începuturi de magic, mă las legănată de tihna din casă și de ciripitul de afară și-mi plimb ochii prin încăpere. Fără grabă și fără stres, trec în revistă ce vreau să mai fac în casă, ce schimb, ce vopsesc, ce mut. E o joacă de-a designul și azi nu mă mai uit la design, azi îl croiesc și pe alocuri îl fac. M-am ales cu o listă de ajustări și adăugiri dar și cu o oră de visare, alcătuire, colorare. Să nu-(m)i fie de deochi, ziua e bună so far.

***

La o săptămână întreagă de la prima reacție, domnul meu a scăpat integral de umflături și a revenit la normal iar micul lui dejun se mulează perfect pe ce plutește în aerul meu încă de azi dimineață. Stăm voioși și bucuroși unul de celălat la masă, unul mănâncă, altul îl soarbe din ochi pe celălalt, ne facem planuri, comunicăm deschis, fie că ne place, fie că nu ne place ceva și ne simțim liberi. Mi-am confirmat încă o dată că voința și dorința sunt miezul unei relații, de orice fel ar fi ea, dar acceptarea e cheia.

***

Îi pregătesc și mamei micul dejun și încerc să smulg din memoria ei ce i-ar plăcea să mănânce la prânz. Invariabilul "nu știu, ce ai p-acolo" nu mă scoate așa de repede din stare, cum o făcea alte dăți doar îmi ascute toleranța și îi explic, din nou, că ce am "p-acolo" nu i-a plăcut ei mai niciodată.

Mama se întoarce, treptat dar sigur, la trăirile și comportamentul unui copil, ea vrea dulciuri, nu vrea mâncare. O să îi fac și un dulce dar îl va mânca după masa principală, asta e o condiție. Agreem și pleacă fericită, în așteptarea cadoului care la ea azi îmbracă forma unui dulce.

***

Gata, mă bag în priză.

Prima dată fac aluatul franțuzesc pentru ștrudelul cu mere, că trebe să stea la frigider cam o oră, la rece. Apoi, pentru că mama a bifat căsuța iahniei de fasole, pun la fiert fasolea și mă apuc de canneloni cu spanac pentru noi. E migăloasă treaba cu canneloni, dar umpluți cu spanac amestecat cu tofu, cu fulgi de drojdie inactivă, cu usturoi, cu o gură de smântână vegană, pe un pat de sos de roșii proaspete, de la mine din grădină, și el mângâiat de o țâră de usturoi și busuioc roșu tocat mărunt și acoperiți de un sos bechamel făcut cu lapte de soia și un vârf de nucșoară, e o nebunie care efectiv ți se topește în gură.

Fierb și schimb apele la fasole și mă decid s-o bag la oala minune, că altfel mă prinde mâine lângă oală. N-am știut că asta o să poftească coana mare și n-am avut-o la înmuiat toată noaptea, așa că varianta rapidă dată de oala minune e cea mai fezabilă.

Mă apuc și de mere și deja cânt la mai multe mese, în același timp. Știu că-s maestră în eficiență, știu că-mi calculez mișcările și acțiunile să n-am timpi morți, dar parcă începusem ziua atât de liniștit…

Canneloni e la cuptor, fasolea mai are un strop să fie fiartă, merele sunt pregătite, aluatul e întins în foaie, așteaptă rândul lui la cuptor iar eu am ratat mesajele copilei care vine să ia imprimanta noastră, că are nevoie. Aproape că m-am și speriat când am văzut un corp la ușa bucătăriei.

***

La fix au venit, și ei adora ștrudelul cu mere, varianta Lia, că l-am botezat după numele mamei, și apucăm să mai schimbăm și noi câteva vorbe, până se coace minunea în cuptor. Nu prea multe, că copila-mi este stresată, vrea să facă un master în grafică digitală, îs locuri puține și are stă prost cu timpul, ca să-și facă portofoliul necesar. Dau la o parte stresul din ecuație și mă bucur mult că și-a găsit în primul rând ceva ce o pasionează și că și face pași în direcția lui. Nu poate să-i facă decât bine și să-i mai ridice starea în care și ea, că doar e moștenire de familie, băltește de multe ori.

***

Am pus prânzul pentru noi, am pus prânzul pentru ea, am spălat vasele și curățat chiuveta, cu scos de furtune și coturi și igienizat totul riguros și s-a făcut 17! Stai puțin, abia m-am trezit, era liniște și blând și bun în jurul meu, unde a zburat totul, când s-a făcut de seară?! Mă îngrozește la propriu fuga asta a timpului sau a mea prin timp, nu știu de ce, dintr-odată, am devenit atât de acut atentă la cum se duce și aș vrea să opresc cumva iureșul ăsta. Aș mai avea atâtea de făcut, atât în zi, cât și în viață… cred că cel care a spus "ce repede se face târziu în viață" a simțit și trăit pe pielea lui fix ce trăiesc eu intens acum. Și când mă gândesc că timpul de fapt nici nu există, l-am creat noi să facem un sens liniar din realitatea asta, mai rău mă confuzez.

***

Am puțin timp până la unghii, îl aloc fiecare clipă scrisului. Nu mă las până nu ajung la zi, până nu mă întorc la dulceața decantărilor zilnice a trăirilor și evenimentelor mele.

Am bifat si sarcina aia scabroasă a serii, unghiile mamei și apoi am avut liber la scris.

Și-am scris, și-am scris, și-am scris până mi s-au lipit ochii de tastură și aș mai fi tot scris, la câtă râvnă aveam în spirit dar neputirința corpului și oboseala adunată mi-au pecetluit soarta.

***

Gata pentru azi, vreau să-mi iau puținel din timpul ăsta fâșneț, să mi-l înmoi în aceeași liniște pe care am gustat-o de dimineață și să-mi recapitulez scurt mulțumirile pentru:

  1. Calmul dimineții!
  2. Ștrudelul cu mere!
  3. Scrisul!

Clipa mea de bine frumos este:

made by quaintmarie