Ziua 23
Noaptea care tocmai a trecut se încadrează la categoria “on&off”. Acum dorm, acum mă trezesc. Aud tot felul de zgomote (cred că și cățelele vecinului contribuie la astea), mi se pare că a căzut ceva sau cineva, sunt într-o stare nu taman benefică odihnei. Și după nopți de genul ăsta, nu-mi iese centrarea aia mișto pe care o fac dimineața în care anunț Creația că sunt trează, recunoscătoare pentru șansa unei zile noi de viață, că sunt deschisă să văd ce e de văzut, să înțeleg cum trebe și să trăiesc. Dar nici nu-mi iau câteva minute să mă recalibrez. Pornesc “ca tăunul” cum zice domnul meu, Mr H, să sfârtec ziua și viața.
***
Mama doarme, lasă că e bine aşa, deși e trecut binișor de 6, poate reușesc să termin totul într-un ritm mai lent ca să nu mai agit tot corpul ăsta deja muncit.
Nu știu alții cum sunt, vorba lui Creangă, dar la mine creierul începe să râșnească din secunda 1 a trezirii. Deși mă antrenez zilnic să-mi fiu propriul observator de gânduri, stări, emoții, mă prind câteodată târziu că m-am afundat în ele. Ce mi se pare și mai tare este că mi se întâmplă să plec atât de mult în gând încât parcă sunt transportată și fizic și când mă aduce în prezent fie domnul meu, fie vreun sunet din cameră, efectiv simt că nu am fost fizic acolo!
Așa se face că în timp ce prepar toate cele necesare, mintea mi-aduce la ronțăit faza cu întrebarea “ce faci?”. Am învățat, prin demența mamei, că această întrebare nu este cea mai potrivită și, în mod cert, cea mai fericită alegere de pus cuiva care trece printr-o perioadă grea. Pe mine această întrebare mă blochează efectiv în ultima perioadă, nu știu să răspund la ea! Cum să compresez eu tot tăvălugul ăsta în 3 vorbe, fără să pară că mă plâng dar să cuprind realitatea?
Acum știu că, atunci când va fi cazul, voi pune întrebări de genul “cum ți-e sufletul?” “ce simți?”, “ai nevoie de ceva?”. Întrebările astea surprind substanța și îl fac pe cel căruia îi sunt adresate să simtă că despre el e vorba, că el este punctul focal al interesului. E o diferență mare de nuanță între “Ai nevoie de ceva?” (TU ești cel care contezi) versus “Pot să te ajut cu ceva?” (vezi că EU fac ceva pentru tine). Sunt nuanțe clare acum pentru mine dar, fără experiența asta prin care trec, recunosc că nu le-aș fi văzut sau simțit. E limpede, experiența cu demența, oricât de oribilă e, are inclusă în ea mici giuvaieruri d-astea care-s de luat în tolba de trăit de acum înainte.
***
Pentru că mama s-a trezit târziu, și micul dejun s-a avansat, astfel că m-am dus să o iau pe la 9.30. Da, îi e foame, cel puțin așa declară. Ajunsă la masă, ia 5 guri și gata, nu mai poate. Să-i dau cafeaua și gata, se duce sus la ea. Nu mă opun, dar nu pot să nu observ iar că mănâncă puțin… Când i-o fi foame, eu sper să mănânce.
Nu am vrut să-i mai cumpăr foietaj așa că m-am apucat să fac eu în casă un ștrudel cu mere, după rețeta pe care o știu de la ea. Iese un ștrudel așa de fraged și bun de te lingi pe bot și degete. Pentru prânzul ei am mâncare, domnul meu mănâncă și el la fel așa că azi am scăpat de alt gătit.
***
Zuzulina mea adoptată, Spiky s-a tot foit pe lângă ușa de la bucătărie și la îndemnul mamei, am lăsat-o afară chiar dacă era devreme și afară rece.
Well, azi am avut servită pe tavă o mini lecție, așa de avanpremieră.
Spiky a ieșit afară pe la 10. De obicei, acum iarna, nu stă mai mult de 20 de minute și vine înapoi la ușă, cerând în casă. Cerând e impropriu spus, pentru că ea nu miaună, nu are voce. Ea vine și stă pe preșulețul de la ușă până o vede cineva și îi dă drumul. Astăzi a plecat la 10 și pe la 11 mă surprind că intru în panică. Am ieșit, am strigat-o de jur împrejurul casei, nimic. Ok, s-o fi dus în plimbare, lasă că vine ea. Am intrat în casă să continui ștrudelul și să fac și sucul de fructe pentru diseară. Dădeam din mâini dar și mintea mea croșeta: dacă a pățit ceva? dacă a prins-o vreun câine? dacă a mâncat otravă pentru șoareci? Lângă noi se construiește și azi a fost un miniexcavator la viitoarea casă. Dacă a călcat-o excavatorul? Dacă e rănită pe vreundeva și cum nu are glas, nu o aude nimeni? Cu fiecare scenariu prost îmi creștea și tensiunea. Și în loc să opresc asta, să schimb focusul, următorul scenariu pe care îl căutam era unul și mai rău decât anteriorul. Am ieșit de 5 ori să o caut, strigând-o. M-am dus până la stradă deși nu avea cum să ajungă acolo.
După 3 ore de la ieșirea ei afară, aproape eram convinsă că a murit. Mă durea stomacul, plângeam, eram cu îngrijorarea la paroxism, de abia respiram, eram într-o stare deplorabilă. TOATE astea generate de o minte hiperactivă pe baza unui bob de adevăr statistic: Spiky nu stătea afară mai mult de 20 de minute. NIMIC din toate astea putea să fie adevărat însă eu am accesat doar variantele horror.
La un moment dat, s-a întâmplat ceva. Am avut acea senzație pe care ieri, în timpul tablelor cu mama, am simțit-o pentru o secundă: parcă s-a spart ceva. E o senzație aproape carnală, fizică, asemănătoare unei bășici care se sparge. În această senzație de spargere, mintea mea s-a blocat și un singur gând a pus stăpânire pe spațiu și trăire: NU POT FACE NIMIC. Dacă așa trebe să fie, așa va fi. MOVE ON! A fost superbă trăirea! S-a scurs tot puroiul ăla care-mi cangrena prezentul și o liniște mută dar plină i-a luat locul.
În mai puțin de 10 minute, Spiky a apărut la ușă.
Wow, deci asta e tot ce trebe să fac?! Să mă predau vieții așa cum vine ea? Să accept schimbarea asta oribilă și să mi-o asum?
Deși când o scriu pare simplu, acceptarea asta e o lecție pe care trebe să o repet în fiecare zi. Nu mecanic, ci să-mi intre-n sânge și fascie, să devină parte din mine, să trăiesc cu ea ca și cum așa e natural să fie, să mă bucur de viață ca și cum nu ar fi demența în ea. Iar asta nu e ușor. Și încă simt că, deși azi am avut o mini pregătire, nu am atins plinătatea puroiului astfel încât să se spargă.
***
Dovada mi-a venit la prânz când mama a luat 2 guri de ciorbă și 2 bucățele de ficat. Atât. Împinge farfuria cu restul ca și cum mănâncă rahat și asta mă irită. Încă. Iar o întreb ce să gătesc ca să mănânce pentru că urăsc risipa. De timp, de gaz, de mâncare. Clasicul răspuns: cartofi prăjiți. Probabil că azi, și pe fondul extenuării trăite în urma scenaritei cu Spiky, am replicat mai acidă că nu pot să îi dau cartofi prăjiți în fiecare zi, că am văzut-o că se agită, a simțit că o cert. Și-a luat 2 bucăți de ștrudel și a tăiat-o sus, repede, să nu mai zic altceva.
***
Tocmai ce avusesem revelația cu Spiky, era proaspăt sfatul Creației care-mi spunea că atunci când nu pot face eu ceva să schimb, nici nu are sens să încerc și totuși iată-mă cum mă încrâncenez, mă enervez, mă irit. Iadul este pe pământ, în mințile noastre. Ți se dau toate cărțile, ești învățat ce să faci cu ele, îți mai pică din când în când și câte-un atu în mâneca și tot te uiți ca vițelul la poarta nouă și nu aplici!
***
Pentru că mi-a plăcut mult liniștea aia care mi-a invadat corpul și mintea când am acceptat că nu pot face nimic să o aduc pe Spiky acasă, am zis că merită să fac efortul să o accesez fără să construiesc paranoia dinainte.
Așa că deși mintea îmi dădea servite gen “o să se îmbolnăvească dacă nu mănâncă!”, “se va topi pe picioare!”, “cum o ajuți dacă nu o hrănești?!”, am conștientizat că nu o pot hrăni cu forța pe mama. Și apoi, conform teoriei la care eu sunt încă învățăcel, a te hrăni nu înseamnă să mănânci carne, pâine, dulciuri, lactate, mâncare procesată. A te hrăni înseamnă fructe și legume, cât mai crude și cât mai bio. Și post, să lași organismul să se reseteze. Iar ea acceptă, până acum, în fiecare dimineață smoothieul și de obicei, seara sucurile (roșu, verde, portocaliu). Așa că azi am acceptat că asta e tot ce pot să fac acum și că în episodul următor, care nu se știe ce îmi rezervă, voi vedea atunci ce e de făcut. Sunt sigură că dacă îi va fi foame, va cere. Deși în demență, cum spuneam, normalul nu se aplică…
***
Am făcut focul în șemineu să-mi sărbătoresc căderile și măririle zilei, cu Spiky lângă mine, care toarce cu burtica în sus. Ce carusel de trăiri! Câtă dreptate are Joe Dispenza care a articulat foarte fain: corpul nu știe diferența între realitate și imaginație iar gândurile tale te pot îmbolnăvi. Sau te pot face bine. Depinde ce alegi.
***
Azi la table am încercat să nu le mai privesc ca pe o japcă de 2 ore ci să mă bucur de joc. Am lăsat-o să mă bată dar deși îi spuneam că are 4 partide câștigate, concluzia ei de la sfârșit a fost că a mâncat o bătaie la table de zile mari! Am lăsat-o așa, am sunat 2 vecine cu care voia să vorbească, i-am dat sucul și medicația și m-am retras.
Ca să nu plec liniștită, m-a mai întrebat așa, de final, cine a găsit-o totuși pe ea căzută la ea acasă?!
Respir adânc, agățând din aer toate urmele de răbdare pe care le-am lăsat pe acolo când îi răspundeam calmă, mă uit la ea, o văd tulburată, mă înmoaie boala asta a ei și îi povestesc cu răbdare totul. Dacă aș putea vreodată să SIMT cum înflorește o floare, sunt sigură că s-ar simți la fel cum s-a destins mama, după ce i-am răspuns.
Asta e tot ce are nevoie: răspunsuri. Chiar dacă sunt aceleași. Răspunsuri și blândețe. Fix aceleași lucruri de care are nevoie un copil pentru de ce-urile clasice, de la părintele lui. E rândul meu acum. Să închid ciclul.
***
Azi sunt recunoscătoare pentru:
- Claritatea ce m-a ajutat să înțeleg ce trebe să fac să-mi dezinflamez viața!
- Întoarcerea lui Spiky!
- Că văd! Traduc imaginile frumoase din care mă inspir în hrană pentru suflet și tare bine e!