Ziua 214
Foarte posibil ca efortul de ieri, încununat maxim cu căratul lemnelor, să fi dus la o întindere de mușchi, că azi noapte, deși eram ruptă de oboseală, la fiecare mișcare în pat aveam impresia că mă strânge o menghină pe fiecare bucățică care era implicată în mișcare. Trezirea aproape că a venit ca o salvare, la mine mereu durerile sunt mai intense noaptea, lumina lăptoasă a zilei are darul să le tempereze și să-mi ușureze și trăirea, și starea, și respirația.
Mi-am îndreptat corpul la orizontală, m-a aliniat pe spate și, cu respirații mici, am rămas nemișcată, să nu mai scormonesc nicio durere și să pot să mă strecor în altarul meu interior unde să-mi scot la defilarea matinală recunoștința pentru darurile cu care mă inundă viața. Am adăugat două noi mulțumiri, ambele legate de niște conștientizări majore pe care le-am primit profund, calm și cu o credință extrem de vie că am spart niște coji grele și dure, stratificate odios în timp. Sunt dimineți în care mă limitez doar la recunoștința-mamă, cea de la care pleacă toate, și dimineți, cum e asta, când îmi place să le detaliez, parcă am așa o dorință de numire a fiecăruia, mi se pare că-mi miroase puternic a abundență.
Dac-aș putea prelungi mult momentul ăsta fain și lăuntric, ar fi minunat, orice numa' să nu mă întorc cu atenția la corpul meu dureros, care nu mă-mbie deloc la o ridicare în plan vertical. Cu precădere mă doare umărul drept, cu radiere durere până spre stern, așa că coborârea din pat se face greoi, că fix pe partea dreaptă trebe să mă dau jos. Strâng din dinți, îmi fac curaj și, o dată ajunsă-n papuci și în picioare, lucrurile capătă o altă dimensiune, rotițele încep să mi se învârtă, mașinăria se unge și ajung la bucătărie într-o formă acceptabilă. N-oi fi eu gazelă la prima oră a dimineții, dar cu siguranță nici hipopotamică nu mi-s.
***
M-am pierdut cu totul în albastrul ăsta înalt, am avut clipe bune în care ochii doar au sorbit imensitatea iar mintea n-a râșnit niciun gând, nicio grijă, nicio grabă. Am început să am mici frânturi d-astea sublime, de o liniște totală și abisală, în care nu mă asaltează nimic de nicăieri, când mintea e ca un mielușel blând, fără porniri de behăială, iar asta e din nou un eveniment notabil pentru mine, care împletesc nu două, ci vreo zece gânduri pe milisecundă. Am o efervescență în mansardă de când mă știu, iar în ultima perioadă din viața mea, când s-a mai domolit zgomotul din exterior și s-a pus de-o tăcere din ce în ce mai adâncă, pot să simt și mai acut nebunia de zgomot din interior. Orice deviere de la atât de "normalul" meu zumzăitor e și bine-venită dar și observată rapid.
Apa caldă mi-a făcut tare bine, arsura din carne a zis bogdaproste și s-a mai stins o țâră, iar mie mi-a părut rău că n-a fost mai multă. Mai mergea lejer încă o halbă plină, semn că peste noapte, organismul meu a cam mers în gol, extenuat după efortul peste măsură de ieri.
***
Deși am început mișcarea ruginită, mi-am terminat treburile în bucătărie destul de repede și mi-am încărcat mâinile cu darurile pentru fetele de la etaj. Mișcarea pe plan drept, fără obstacole, mi-a ieșit lin dar urcatul de trepte mi-a dat cu minus pe la picioare. Parcă am greutăți de sală legate de glezne, așa de greu ridic picioarele și un etaj a egalat un munte în dimineața asta. Am ajuns la mama cu broboane mici pe frunte, am transpirat atât de ușor și atât de repede, de mi-a dat un gând-junghi de inimă: de la ce m-o durea carnea în halul ăsta?! Că totuși n-am cărat cu cârca lemnele alea! Poate că pe fondul de oboseală deja acumulat, orice vine suplimentar vine cu intensitate resimțită mai acut, altfel nu-mi explic și nici nu vreau să-mi permit o panicare inutilă.
La mama nu e prea multă activitate, nici în ea, nici în cameră și nici eu nu vreau să adaug mai multă decât e strict necesară: strâng și curăț la baie, deschis geamuri larg, le închid pentru că ei îi e frig și le rabatez după o negociere scurtă cu ea. Toate rapid, înghesuite într-o unitate de timp în care nu e nicio bucurie, nici de revedere și nici de viață. It is what it is.
***
Cu toate conștientizările majore despre mine și despre părți din mine, hălci mari de-a dreptul, care-au suferit și au creat monștrii în viața mea, eu cred că încă nu reușesc să mă disociez de mine aia care face treabă la foc continuu și automat.
Nu puteam să-mi savurez și eu liniștită smoothieul, să mă pierd cu privirea pe geam, în frunzele caișilor sau în pârloaga câmpului de ne înconjoară? Nu puteam să-mi odihneasc corpul ăsta trudit, pe-un colț de canapea, c-un ochi la tv sau c-o ureche la ceva mișto de auzit? Nu puteam să fac o meditație mică sau să ascult un jazz și să mă duc într-un restaurant italian, mic, de familie? Nu, din toate astea și multe alte posibilități, eu am extras-o p-aia care mă transpiră din nou, p-aia care mă suge de energie și de vitalitate: stivuitul lemnelor. Când lumea doarme, că e sâmbătă dimineața, sau se uită la televizor sau se joacă pe tabletă, e una, mai nebună decât toți, care n-are stare până nu-și știe toate orânduite. Dacă nu fac ceva conștient în direcția asta, o să mor cu treburile de gât, pentru că ele nu se termină niciodată. Munca în corporație mi-a impregnat eficiență maximă în acțiuni și mișcări și orice sarcină pe care mi-o iau, întâi și întâi o desfac în bucăți și-mi creionez modul de lucru cât mai rapid și mai iute. Apoi totul se derulează conform planului, mai mult sau mai puțin.
Stivuitul lemnelor mi-a luat cam o oră jumate, o găletușă de transpirație și cam un sfert din energia pe care mi-a alocat-o Universul pentru ziua de azi. Dar mi-a dat și satisfacția lucrului făcut și, dacă cumva aș mai fi avut nevoie, un imbold pentru a trece la următoare sarcină din lista zilei: micul dejun al mamei.
***
Am din nou senzația stranie că hrănesc doar un corp, liniștea asta care-o îmbracă pe mama din momentul în care se așează pe scaunul din bucătărie și până pleacă are ceva ciudat și nenatural în ea. Eu nu mai umplu spațiul cu vorbe și cu vervă și, lăsat în pielea goală, micul dejun al ei se prezintă trist și mecanic, o bifare biologică și atât. Am avut de câteva ori intenția să anim un strop momentul însă de fiecare dată am avut impresia puternică că o deranjez, că zgomotul produs de verbalizările mele interferau cu ceva ce se întâmpla în ea, mișcările de cap și închisul de ochi, echivalent cu datul ochilor peste cap, mi-au redus la zero efortul. Nu are chef și nu e nimic de judecat în asta. Așa e și domnul meu dimineața, așa sunt și eu câteodată prea dimineața, de ce n-ar fi și ea? O las în gândurile sau negândurile ei, ea știe ce e în ea, mă asigur că corpul e mulțumit cu ce îi ofer și las emoțiile pentru un alt episod.
***
M-am folosit de timpul cumincior lăsat liber în micul dejun al mamei să-mi prepar salata, să las cruciferele să activeze sulforafanul vreo 40 de minute, să pot să mă bucur de el. Îmi iau un "concediu" de 30 de minute, cât să mai scrollez pe-un facebook, să răspund mesajelor de pe whatsapp, să-mi citesc emailurile, să văd că trebe să mă ocup și de organizatorice că pierd scadențe. Doamne, când a mai fugit o lună?! Și doamne, eu când mai trag frâna, când mai șed și atât?
Mi-alung întrebările cu gust de victimă de pe buze și pun în loc salată suculentă, cu roșii de la noi, cu brocolli, cu ceapă roșie, cu semințe de floarea soarelui și de dovleac, cu ardei gras roșu și dulce și stropi de lămâie și ulei de măsline. E un curcubeu pe cerul gurii care-mi mută instant focusul și-mi dă o stare de verde și de viață și de neastâmpăr. Gata, m-am mufat la energie nouă, hai repede s-o consum. Cum spuneam, sunt genială la găsit și făcut treburi și mai puțin spre deloc, la tras frâna. So far.
***
Mă apuc de curățenie, că doar mi s-a pus un pic de energie în rezervor. La mama întotdeauna e loc de curățenie, din cauza obsesiei mele și din cauze independente de mine. Și, dacă încep la ea, nu știu cum fac, că reușesc să continui în toată casa și, pe neobservatelea, fac revoluție în fiecare săptămână.
De câte ori fac curățenie, intru într-o tăcere a mea, ușor de confundat cu ciufuțenia, în care mi se îmbârligă gândurile unul de altul, ca maimuțele de liane.
De vreo două luni mi-am pus ochii pe mecanismele prin care egoul își face de cap cu umanul din noi. Îi văd mânuțele diabolice cu care-mi manevrează stările și vorbele, atât la mine, cât (mai ales) la alții.
Orice "înțepătură" din exterior vine ca urmare a unei nemulțumiri de sine a celui care mă înțeapă. Dacă primul impuls este ăla crescut în mine, sau chiar adus de ADN, de a riposta sau de a mă arici, am început să vreau să descifrez, când vine ceva aiurea spre mine, de ce s-a născut în celălalt aiurea-ul pe care mi-l leapădă mie.
Din observațiile mele, la cald, pe proprie piele și ego și experiență, întotdeauna înțeparea n-are legătură cu mine, ci vine dintr-o rușine, dintr-o simțire că nu e suficient, că e greșit, că e vinovat, că totul și toate, alea buboase evident, ale celuilalt. Dacă lemnele nu sunt stivuite la poloboc, sunt o țâră mai jos sau mai sus sau mai strâmbe, n-are nicio legătură cu mine, că le-am pus cum am putut și-n loc să-mi iau un "Bravo!", îmi iau o observație că "se putea și mai bine!", ci cu el care s-a simțit prost că eu am făcut treaba și el nu a participat, s-a simțit mai puțin și-atunci a divagat, a atras atenția în altă parte, ca să nu mai simtă insuficiența care-i strânge gâtul și stima de sine și imaginea lui în fața mea. Dacă ea nu-mi răspunde la o întrebare a mea ci mă parează cu o altă întrebare, în care mă pune în defensivă, este pentru că de fapt nu are răspunsul la întrebarea mea, iar asta îi dă cu atacuri de panică de "nu știu, dar nu pot să recunosc asta, că-s mai puțină, că-s proastă!" că câte stele și-n lună și atunci divaghează și "lovește". Dacă mama croșetează minciunile la nivel de artă este pentru că egoul ei nu concepe existența unei comunicări autentice în care un "nu știu" face minuni și neutralizează toată aciditatea situației.
Evident că înțeparea se înțânează la capătul de orizontală a crucii tot într-un ego uman, al meu, că altfel n-ar fi înțepare, dar ping pong-ul ăsta și desfacerea mecanismelor de ego, înfășurate ca o funie care s-a încarnat de când stă acolo, devine fascinant de-a dreptul. Vorba lui Terențiu, sunt om și nimic din ce e omenesc nu mi-e străin. Și, învăț eu, pas cu pas, nici nu mă mai rușinează sau scurtează în fața celorlalți pentru că încep să mă prind că ceilalți nu contează. Pentru modul cum aleg să-mi trăiesc eu viața, părerea celorlalți nu ar trebui să aibă o voce mai puternică decât vocea din mine. Din asta mi s-a tras mereu suferința aia crâncenă și inutilă și prostească și parcă nu mai vreau să hrănesc o țeavă prin care doar mă risipesc. Am ajuns să înțeleg abia acum plinătatea, dar mai ales curajul, care stă în spatele unui "Nu știu" sau unui "Ai dreptate" sau "Am greșit". Sunt atât de scurte în exprimare, dar au mâini atât de lungi, că se duc până în inima celui căruia îi sunt adresate și așează acolo emoții, răspunsuri și liniști, într-o ordine hrănitoare de suflet.
***
Nu am nimic pentru prânz așa că bag repede niște pleurotus cu usturoi la cuptor cât arunc și niște rufe în mașina de spălat și apoi continui curățenia, la parter. Run, Forest, run! Cât m-or ține balamalele ca unde nu-i cap, vai de picioare, cum adevăr grăit-a cineva cândva.
Deși de obicei mă feresc de prânzurile-n trei, azi i-am adunat pe amândoi sub bagheta mea magică de dirijor șef la un prânz întârziat. Și bine am făcut. Domnul meu mereu mi-a lăudat veleitățile în bucătărie și el se mai ofuschează când vede că mamei nu-i place mai nimic din ce fac. Azi, atâta a lăudat ciupercile de ziceai c-am făcut un platou de MasterChef, aproape că-l priveam c-un ochi suspect, când am auzit de la mama: Sunt delicioase!
Boom! Stați așa, să nu treacă momentul neobservat, să notez ziua în calendar cu roșu, s-o trec sărbătoare-n mica noastră familie, orice, numaț să se consemneze că după 8 luni, mama a articulat o așa minune! Mai mult decât că-s delicioase, mama a mâncat două porții iar la mine nu mai intra nimic, de extaz. Hahaha! De fapt, ce s-a întâmplat a fost că Mr. H, subliminal, i-a indus mamei gândul că-s foarte bune, mintea ei l-a preluat și pentru că p-acolo s-au stricat mecanismele, ea a crezut că-i al ei și acționat așa cum îi spunea gândul. Nici nu mai contează, subliminal sau nu, mama a mâncat bine și asta e tot ce contează. O singură umbră am avut în tot prânzul, că mama are în continuare o stinghereală când suntem trei și nu mai găsește subiecte de conversație, altele decât Sassy, cu lăbuța ei. Nu-și găsește cuvintele, scurtează brusc propozițiile pentru că nu are sprijin în vorbe și câteodată e greu de înțeles ce vrea să spună. Eu știu pentru că eu sunt cu ea mai mereu și mie mi le repetă extenuant. Dar nu las umbra asta să cucerească soarele ce mi s-a pus în suflet odată cu lauda mamei. Să tot fie, fără număr!
***
Strâng și spăl vasele, mai întind niște rufe, mai spăl terasa și strâng busuiocul, și-mi sună alarma-n creier că se apropie ora de pilit și cremuit resturi de copite. Îi dau snooze și mă așez blând pe terasă. Marele galben nu mai are putere dar tot îmi usucă terasa și simt cum se evaporă apa de pe picioarele mele ce se odihnesc. Sunt 11 ore de când n-am stat locului. Starea asta blândă care mă ține în brațe acum doar observă, nici nu mă judec că nu mă opresc o dată din făcut, nici nu mă gogoșesc că uite câte fac. Doar observ că, deși-mi propun să fac mai puține și să fiu mai mult, eu fac mai multe dar și sunt mai mult. Trăsătura aia a umanei din mine, care e all or nothing, mereu mă duce la extreme, de unde când cad, că invariabil ce e dus în extremis nu durează, mă cam zdrelesc. E mișto neutralitatea, i-am descoperit dulceața de curând, dar mie tot intensitatea, în orice, îmi face cu ochiul. Călduț is not my thing.
***
Bifez și copitele și tai ultimul to do al zilei. Deși mai am ceva energie, îmi iau cu nesaț plăcerea maximă din duș și-mi lungesc oasele în pat, în așteptarea unui somn bun, lung, fără vise, cu odihnă, cu recunoștință-n inimă pentru:
- Cerul meu de liniște totală!
- Bunătatea de salată!
- Lauda mamei, atât de târzie în viața mea, dar primită plin chiar și așa!
Frumosul zilei mele este:
