Ziua 212

Ziua 212

O durere de cap intensă mi-a fost parteneră toată noaptea, dar trezirea prea dimineții, tot la alarma telefonului domnului meu, n-a mai fost "în orb". Poate or avea un efect blând și zorii ăstia superbi, roz-mov-indigo care separă întunericul de lumină și care strecoară, prin ferestre deschise, valuri diafane de lumină colorată. Poate o avea un efect și zâmbetul, la fel de blând, al domnului meu, care mă încurajează să trimit înapoi și eu unul, molcomuț. Poate o fi și mogâldeața asta mică și caldă, adăpostită într-o coastă de-a mea, care de abia așteaptă să fac ochi, s-o văd, s-o mângâi, s-o alint, c-așa vede ea un început de zi și de viață nouă. Într-o fracțiune de secundă am luat notă de toate, dar încă nu vreau să mă arunc în verticală, fără împăcarea mea cu mine, acolo în locul ăla cuminte, fără vorbe, dar cu recunoștință pură pentru șansa că m-am trezit. La o nouă zi, la o nouă viață, și la propriu, și la figurat.

Durerea de cap nu bagă-n seamă mulțumirile mele, e o sugativă de energie și de bucurie de viață, dar nu vreau să-i dau satisfacția de a-mi răpi și startul în zi, și ziua în sine, așa că o las acolo, să vibreze în miez de cap și, după un stretch mic, las în urmă somnul și îmbrățișez dimineața.

***

La rândul meu sunt îmbrățișată de apa caldă, cu busuioc mov, ce mă unge și mă căptușește cu o stare un stropșor caldă, un stropșor aromată, un stropșor împingătoare spre înainte. Nu m-am gândit niciodată la faptul că apa curgătoare e cea mai faină și mai curată, că parcă poartă-n ea imboldul de a te lăsa dusă, de a merge mai departe, de a nu bălti. Până azi, când am simțit asta înăuntrul meu.

Soarele se vrea ieșit și din bucătăria mea, care privește apusul, pot vedea marele galben în nașterea lui zilnică, oglindit în casa vecină, la ceva distanță. Eu o numesc "casa soarelui răsare" pentru că are și o formă rotundă și o culoare aurie, iar diminețile se oglindesc genial în ea.

De la marele galben mă duc o tură și prin imensul albastru și-mi tâșnește din inimă senzația: e minunat să fii în viață! O, da, este, dar primul pas în această descoperire este să te prinzi că e minunat. Și să nu mai uiți atunci când "viața" dă cu tine de toți pereții suferinței pe care ți i-ai construit singură, cu credințe, presupuneri, invenții și drame.

***

L-am debarcat pe Mr. H la stația de autobuz și m-am întors, în aceeași notă de stare de bine, amestecată cu durere de cap și cu un picușor de molcomeală.

Aproape de casa noastră, e un vecin cu o cățea Rottweiller, de care eu m-am îndrăgostit acum 4 ani și pe care am numit-o Prințesa. În acești patru ani, de când îi vorbesc și o alint prin gard când se repede să mă latre, nu a dat niciodată din coadă, a bucurie. Prințesa mea e de o tristețe cum rar am văzut la câini. Nu mă mai latră de vreo doi ani, mă recunoaște și vine la gard, să-i vorbesc, mă privește cu ochi timizi și temători, îmi soarbe dragul din energia cu care-o drăgălesc în ton și apoi pleacă. Astăzi, ca de altfel de fiecare dată, am avut speranța că poate se va bucura și-mi va arăta asta. Nope, n-a fost să fie, a venit, m-a privit, ne-am drăgălit respectând protocolul și apoi fiecare și-a văzut de viață mai departe. Eu nu cred că Prințesa a stat vreodată în casă, fie 100 de grade cu plus sau cu minus, mereu o văd în cotețul din curte și mă zgârie pe suflet. Dar nu e a mea și nu pot decide eu pentru ea, pot doar să știe că (mai) e cineva care o îndrăgește tare. Na, c-am împrumutat o țâră de tristețe, într-o clipită s-a lipit de mine.

***

Mi-am luat smoothieul pe terasă, vreau să revin la ea acum cât încă mai e vremea să pot să stau afară, și m-am făcut atentă la viață. La cea din mine, activată de mii de gânduri și de fugi în trecut și-n viitor, cu poposiri în prezent, ceva mai frecvente decât în alte dăți, și la cea din afara mea, cum ar fi fazanul ce dă târcoale lăzii de compost, nederanjat de prezența mea, cum sunt nebunele astea mici de vrăbiuțe, pumni mici dar vibranți de carne și de veselie, care stau pe marginea cazanului în care păstrez apa pentru roșii și se adapă sau se scaldă, cum se întinde caprifoiul înflorit din nou și cuprinde încet-încet, tot gardul, cum se aude vântul foșnind în nucul de la poartă, cum Spiky se joacă cu un bulgăre uscat de pământ și îl aleargă prin curtea de flori de zici că e cea mai mișto jucărie ever, cum totul e simplu și doar este, fără nicio îndoială, grijă sau dramă, fără nicio fală în fața nimănui, fiecare își face partea și-și împlinește viața, mai scurtă sau mai lungă. Doar omul și-a legat tinichele de minte și gândește zgomotos, speriind liniștea aia care știe totul și nimic.

***

Cred că sunt plină de viață neîntinată și asta mi-a fost protecție în contactul de azi cu mama. Nu e doar răvășită fizic, dar are și o privire ciudată, mă privește dar parcă nu mă privește, e dar nu e aici, în aceeași cameră cu mine și cu Sassy. Picur zâmbet în întrebarea mea, s-o molipsească subtil, la nivel de energie: cum ai dormit? Surprinzător, că chiar nu mă așteptam, îmi răspunde cu o voce calmă, fără inflexiuni, ternă, că nu prea a dormit, că se tot trezește peste noapte. Nu știe de ce, dar nu doarme bine. Doar o ascult și-mi opresc în dinți cuvintele, ce sens ar avea să-i spun că e și normal să fie așa când pe ea n-o vede soarele, nu face strop de efort, nu stă măcar afară în aer liber? Nu cred că vrea să audă sfaturi și soluții, egoul din ea a preluat controlul de mult și nu vrea decât să se plângă și atât. O las să descarce, eu oricum sunt prea plină ca să mai încarc în mine ceva de la ea, îi dau smoothieul tot cu un zâmbet, strâng și sterg și fac curat, spăl și la Sassy, o omenesc și pe ea și plec. Eu nu pot trăi viața mamei, ea nu poate auzi sfaturile mele și, cu atât mai mult, nu-mi mai poate înțelege exemplul. E timpul să înțeleg că fiecare trăim cum vrem și cum putem și e ok așa.

***

Parte din timpul liber mi l-am făcut util, udându-mi curticica de flori și roșii, parte din el mi l-am făcut magic, vizitând castele. N-am mai făcut-o de ceva timp și-mi place mult emoția pe care o trezește, într-un miez de mine, un castel, o încăpere de castel, chiar și doar o imagine care are imprimată-n ea senzația aia de castel, palat, conac, casă veche. Câteodată plâng, strânsă-n gât de un dor pe care nu mi-l explic, câteodată-mi sclipesc ochii de-o fericire cu rădăcini atât de vechi că nu mai știu de unde vin dar întotdeauna, sub o formă sau alta, e un timp superb pentru sufletul meu, e o visare care mă hrănește neașteptat de mult. Poate, cândva, o să am castelul meu, varianta lui french, mai mică, dar la fel de faină, chatelet.

***

Micul dejun al mamei a alimentat tristețea care-mi dădea târcoale de când m-am întâlnit cu Prințesa de dimineață.

Mama mănâncă cuminte, își face dumicați din bucăți de pâine, felii mici de cașcaval, bucățele tăiate din șuncă de curcan și ardei gras feliat, le întinde pe farfurie și are chef de vorbă. Îmi spune că aseară a sunat-o prietena ei și pe față i se așează o melancolie. Tocmai când mă gândeam că de fapt aseară n-a sunat-o nimeni, a început să-mi spună că nu înțelege unde i s-au dus bucăți mari de memorie. Că știe că la telefon e prietena ei, dar nu-și aduce aminte figura ei. Că știe în linii mari undă stătea la bloc, dar nu mai știe mai nimic din orașul unde și-a trăit viața. Că nu-și aduce aminte de oameni din viața ei și că dacă n-ar fi avut notat în carnețel ziua ei de naștere, nu ar știi nici asta. S-a uitat la mine, și cu lacrimi în ochi și în voce, m-a întrebat: "măi Bi, de ce mi se întâmplă asta?"

Pot rezista la multe, dar la lacrimi mă fac preș instant. Mi se adună și mie rapid în ochi, de zici că stau pitite la colț de ochi și când vine emoția și le strigă, sunt prezente într-o clipită. Îi spun sincer adevărul, că nu știu de ce i se întâmplă dar că n-avem ce face, trebe să luăm viața așa cum ne vine. Nu o mulțumește răspunsul meu și, parcă mai mult pentru ea, continuă: am făcut toată viața rebus și acum nu mai sunt în stare să spun cum mă cheamă! Nu pot să pricep de ce!

Încerc să fiu cât de blândă pot să fiu, să nu zgârii un suflet ce mi s-a deschis, cu cuvinte care hârșâie și o întreb la ce-ar ajuta-o să știe de ce. Probabil că nu se aștepta la asta, a deconcertat-o o țâră și a înțeles rapid inutilitatea întrebării, dar mai ales a răspunsului. A conchis cu "așa a fost să fie" dar nu i-au mai intrat dumicații aliniați, că nu mai era loc de lacrimi. Am înțeles, i-am luat mâna în palmele mele și n-am mai zis nici eu nimic. Ce să-i spun?!

***

Am plecat să-i mai iau mamei cremă pentru unghii și să fac mici alte cumpărături rapide. După răscoala de ieri, azi corpul mă roagă el mult să-l mai păsuiesc și aș vrea să-l ascult.

Mă rafinez în a-mi detecta programele în care mă conduce egoul, dar pe cel grosier al celorlalți îl miros de la o poștă.

O știu pe farmacista din fața mea, i-am lăudat, odată mai demult, memoria extraordinară pe care și-o exersează zilnic, cum am aflat ulterior. Azi, am plecat câine surd la vânătoare, că am uitat să iau denumirile ambelor creme, știam doar numele uneia, p-ailaltă nu mi-o aminteam deloc. Dar, pentru că sunt vizuală, știam sertarul din care l-a luat farmacista care mi-a vândut-o și îi explic tipei din față ce vreau doar că-n loc să-i dau denumirea, pot să-i arăt sertarul. Ea, trezită cu fața la cearșaf azi, nu gustă glumița mea și-mi spune că știe ea unde e crema. Ok, o urmez "spășită" și văd că se duce la alt sertar. O las în pace, caută, caută și iar caută, se face coadă în magazin și eu îi spun că sertarul nu e ăla, ci o țâră mai la dreapta. Cred că dacă-i turnam ceară-n creștet, n-aș fi opărit-o mai mult decât cu indicația mea. Nu puteam să tac din gură?! Intenția mea nu a fost de "știu eu mai bine!", ci de pură eficiență, dar femeia, lăudată cândva pentru memoria ei, s-a simțit jignită și, mai mult decât atât, am făcut asta în fața atâtor oameni. Giiiz, e un rahat, femeie, get over it, îmi venea să-i strig și s-o scutur dar era tardiv, egoul îi intrase-n piele și-și făcea numărul, vorba lui Connie. A găsit crema, la indicația mea și cred că mi le-ar fi trântit în ochi, la cât de ofuscată mi-a încasat banii. Nici nu mi-a dat punguța de hârtie, pe care oricum nu o iau din principiu, iar mie mi-a părut tare rău pentru ea. N-am știut cum să dreg busuiocul, din punctul ei de vedere, pentru că, din al meu, era o manifestare pură de ego, de "nu sunt suficientă" care și-a scos colții la mine, că eram prin zonă. Nu am greșit cu nimic, asta sigur, dar tot atât de sigură sunt că femeia nu va uita curând cum am făcut-o să se simtă. Waste of time, waste of life.

***

Ies oleacă tristă, mă-mpunge prin gard cu andreaua tristețea azi și plec spre mașină.

În fața mea, un el și ea, în vârstă înaintată. Pe oamenii bogați îi miroși de la distanță, fie din atitudine, fie din felul cum se îmbracă. Cei doi sunt bogați, asta e clar: el îmbrăcat din cap până-n picioare în alb, pantalon de in alb, cămașă la fel, espadrile impecabile, asortat, cam grosier de evident zic eu, cu aur la gât, mână și degete. Ea, machiată strident, îmbrăcată tot în in, dar floral, de la gât în jos era o plăcere s-o privești, de la gât în sus mi se părea o încercare disperată de a-și friza vârsta. I-am observat, i-am privit pentru că erau o priveliște deosebită, dar m-a frapat că, și la vârsta aia, încă sunt sub dominația egoului, încă vor aprecieri laudative din afară, încă vor validare. Se vedea după cum își urmăreau reflexia în geamurile magazinelor, după cum se gogoșeau din privirile oamenilor ațintite asupra lor. Le ieșise numărul și acum culegeau roadele. Yep, de ego nu ne despărțin niciodată, depinde dacă ne dorim să-i fim sclavi sau nu. Ființele astea două or fi bogate dar sunt încă sclave. Iar viața e a naibii de scurtă.

***

I-am pregătit prânzul mamei prinsă-n gânduri.

Învăț pe zi ce trece să-mi înmoi convingerile, punctele mele de vedere fixe, să mă las pradă schimbării și curgerii. Văd că ce credeam cândva nu se mai aplică azi și poate ce cred azi, nu se va mai aplica mâine. Și e normal, și e natural. Văd că fac un traseu invers, mă întorc la mine, aia de sub spoieli, autentică. Chiar dacă sunt deschisă schimbării, esența e să nu pierdul drumul autenticității, ăla-n care spun ce cred, ce gândesc și ce fac ACUM, că ăsta e singurul care există, iar astea-s corelate-ntre ele. Singura în fața căreia răspund sunt doar eu, pentru că singura care se arde, dacă nu-s autentică, sunt doar eu. Când eram copilă, profa mea de mate a zis un lucru care m-a marcat, deși n-aș fi putut să spun de ce: Fiecare om posedă un anumit orizont. Când se îngustează și devine infinit de mic, el se transformă în punct și atunci zice: acesta este punctul meu de vedere. Este un citat de-al lui Hilbert care mi-a rămas în memorie de zici că mi l-a zis ieri cineva. Abia acum încep să-i văd și alte valențe, abia acum mi se desface micul adevăr ce a stat ascuns înțelegerii mele atâția ani: doar expandându-mi orizonturile, pot scăpa de punctele mele de vedere. Nu că ar fi ceva rău cu ele ci doar că, dintr-o cale prea bătătorită, când ai un punct de vedere născut sau împrumutat și ți l-ai fixat cu "așa trebe să fie!" e greu să fii maleabil în mâinile Universului, pentru că tu știi mai bine. E ca și cum ai merge contra curentului iar eu știu și văd zilnic, că se lasă cu zdreliri.

Nu a prea mâncat nici la prânz, nu-i tocmai în apele ei azi, dar nu forțez nimic. Realizarea ei că e bolnavă, că are o boală tâmpită, și-a luat tributul în energie, oricum la cote de avarii, și în pofta ei de mâncare, nici asta prea multă. Astea sunt momente de mare delicatețe, în care vreau să pun în purtarea mea tot balsamul din lume, să n-o ating aiurea cu nimic, pentru că sunt clipe de conștientizare ale ei, de o intimitate profundă pe care o împărtășește, cu mintea prezentă, cu mine. Chiar dacă a uitat, azi îi las timp și spațiu să acomodeze în ea această descoperire și articulare. Mâine e o altă zi.

***

Îmi petrec după amiaza editând printre bucăți de pepene rece, cu întreruperi de ritm pentru ieșit in curte, să strig o derbedoaică care-a umblat toată ziua prin boscheți, să mai nivelez niște castele nou apărute prin curte, să mai mănânc o mură, să mă mai întind până la cer de unde să-mi bag în suflet stropi de odihnă, de toate felurile, dar mai ales mentală și emoțională, să mai cremuiesc unghiile mamei.

Am avut o zi frumoasă, cu multe momente de prezențe ce s-au transformat în comori vivide de trăiri, cu strângeri de inimă pe ici, pe colo, cu recunoștință pentru:

  1. Zâmbete!
  2. Flori!
  3. Diversitatea ființei umane și a ființelor umane!

Momentul meu de frumos: