Ziua 210

Ziua 210

Nu știu cum aș putea să explic ce am trăit în această prea dimineață: m-am trezit înainte să mă trezesc. Am avut un preambul al trezirii, de care am fost totuși pe deplin conștientă. Ca o stare de veghe, o semitrezie, în care puteam simți exteriorul dar în care exteriorul încă nu mă îmbrățișase. Ciudată senzație dar utilă, pentru că mi-a dat o ușurință și-n corp, și-n creier. E ca un știut că atâta a fost, că atât e croit ca să-mi satisfacă nevoile și nu lasă loc nici de aoleală, nici de leneveală. Ce să zic, e o noutate starea asta dar, dacă a venit pe aleea mea, înseamnă că-s pregătită pentru ea. So be it!

În noutatea asta fermă dar liniștită, singura mulțumire pe care-am putut-o-ncropi a fost esențiala, aia pentru deschiderea ochilor de carne la realitatea asta iluzorie, terenul și laboratorul meu de experimente umane. Nu știu cum e alternativa, nu știu cum e să nu te mai trezești, dar știu că exista posibilitatea asta și e de ajuns să-mi fie locomotivă spre o nouă zi. Există o vorbă în engleză căreia nu-i găsesc o traducere care să i se potrivească mănușă, "cut the craps!" care sumarizează ce tocmai am făcut: recunoștința mea a ales azi drumul direct către sursa din care pornesc toate celelalte, ca o onorare a ei, ca o accentuare a realității că, de cele mai multe ori, floricelele pe câmpii ne mută privirea și înțelegerea că fără rădăcină, restul e cancan. În prea dimineața asta sunt recunoscătoare că sunt și atât. În sinea mea, știu deja că nu voi reuși să păstrez curat acest Eu sunt, o să-i alătur tot felul de adjective, în funcție de stări și contexte, dar măcar în clipa asta mică, nu sunt nimeni și nimic altceva decât în viață. Whatever this may be.

***

Paradoxal, deși pare că mă locuiește claritatea mentală în aceste clipe, fizic îmi simt capul greoi, fără a avea o durere anume. E doar ca și cum aș purta o căciulă grea și apăsătoare, ce-mi împinge capul cu greutate spre gât, și asta deși încă nu-s în picioare. Funny, când m-oi ridica, să-mi țin capul, să nu mă tragă într-o parte sau alta. Hahaha, jurnal de bord: simțul umorului - intact.

Simt nevoia nu să mă întind, ci să mă arcuiesc, spatele meu mă doare ca și cum am stat c-un băț în fund toată noaptea, dreaptă și-nțepată, iar acum aș vrea să fac o mișcare în sens opus. În arcuire dau peste Spiky, pe care n-o văzusem la picioare și pe care aproape că era s-o dau jos din pat. Iar mă pufnește râsul, trezirea mea e revoluție în cameră și ca să pecetluiască gândul meu ghiduș, dau peste suportul de sticlă de lemn de pe noptieră și ăsta pică cu zgomot pe parchet, să trezească toată casa, dacă n-o făcusem deja cu gimnastica la orizontală și cu chichirit de pisică. Oricum trebe să se trezească și domnul meu, așa că nu-mi dau prea multe bobârnace și mă las să curg veselă, dacă ăsta-i zvâcul care mă circulă acum.

Nope, domnul meu doarme ca un prunc, adânc și departe, observația asta-mi dă lejeritate în mișcare și atenție pe mine: da, capul are o greutate aparte dar nu e de speriat iar spatele radiază ceva înțepături dar și ele, minore. Mi-am propus azi o zi de nefăcut și de atenție la mine. Chiar m-am făcut auto-curioasă.

***

Îmi trezesc domnul, că trebe să-l duc la stație în puțin timp, și mă scobor, destul de sprintenică, la parter. Spiky, după ce și-a furat un picior de la mine, deja e la parter, așteaptă cumincioară să-mi îndeplinesc îndatoririle față de ea. O mai amân un strop, cât să-mi pun apa la încălzit și să pun fructele în robotul de bucătărie. Mi-am încălzit apa fix cât trebuia și-mi place mult așa simplă. O trimit cu soli de pace către chakre și mi se pare, din nou, fascinantă ființa umană, în complexitatea ei: din șapte chakre câte se presupune că are omul, doar două îi sunt lăsate deschise by default, aia de supraviețuire și aia de reproducere. Ar trebui să ne spună ceva asta. Și ar mai trebui să ne facă măcar curioși, dacă nu și consecvenți, să vedem oare de ce-or mai fi și alte chakre prin noi? Și chiar și așa, eu am pe undeva credința că încă cunoaștem empiric ce poate face corpul uman. Nu ne deschidem mintea să primim toate posibilitățile, rulăm programele care-au fost instalate de părinți, de societate, de școală, de cei pe care i-am privit cu admirație de-a lungul timpului. Adevărul este că totul și orice e posibil doar când ești deschizi cu adevărat la asta. Altfel, când îndoiala e-n sistem, se mai întâmplă să ai momente de credință plină și să deschizi ușa dar, credința asta nemenținută la cota de 100% tot timpul, se lasă cu uși în nas. Aici sunt eu acum care știu că totul și orice e posibil și totuși mă cramponez de-o demență și de câte-mi face ea. Trist dar adevărat.

Am ronțăit ceva de când m-am trezit, chiar de dinainte de asta, iar seninul îmi dă un reset, mă împrumută cu nițică liniște, și de imagine și de simțire. Cerul mi-e și azi blând prieten.

Mama încă doarme, destul de nemișcată, semn că nu e pe trezire, deci las dusul smoothieului pentru când mă întorc.

***

E răcorică afară, pentru zilele astea caniculare și tot drumul m-a însoțit sunetul constant al ciripelelor de păsări, de diverse forme și triluri. L-am perceput fără să-mi ascut eu simțul iar nările mele încep să prindă polen fin de ambrozie, cred, că mă gâdilă și strănut întruna. Aha, asta e de fapt apăsarea capului: începe sezonul ambroziei iar eu am făcut o dragă de alergie, de vreo 4 ani, la planta asta invazivă maxim. Mă bucură pârloaga din împrejurul casei noastre dar ea e plină de ambrozie, iar fătuca asta-mi dă strănuturi, curs de nas și curs de ochi. Ultimii doi ani, în această perioadă, ca să scot cui pe cui, m-am plimbat cu domnul meu printre întinderi mari de ambrozie, aproape că nu mi-am făcut buchet să mi-l pun în casă, atât de aproape am stat de ea, să-mi forțez corpul s-o accepte. N-am fost dintotdeauna alergică la ambrozie, de fapt n-am avut în viața mea nicio alergie, dar nu vreau pastile în mine ci vreau să-l fac pe corp să-și readucă aminte că odată n-avea nicio supărare pe ambrozie. Nu știu cum va decurge anul ăsta dar azi dimineață a fost primul semn. S-a făcut lumină și în zona asta.

***

Dacă tot au început să se desfacă semnele mele de întrebare, mersul la mama cu smoothieul cadou, mi-a mai adus o lămurire.

Pentru pilitul unghiilor mamei, eu folosesc un tricou mai vechi, ca să am suprafață mare pe care să-i așez piciorul și unde să cadă ce e de căzut. Acest tricou, scuturat și impăturit, stă jos, lângă calorifer, pentru folosirea lui în ziua următoare. Sassy , frumoasa noastră obraznică, a simțit ea nevoia să-l marcheze și-a făcut piș pe el. Ăla puțea de-mi muta nasul și eu nu știu cum de l-am ratat. Pfiu, ce mă bucur că asta a fost! Pentru că elimin o altă variantă, mai scabroasă și mai cu bătaie lungă. Mulțam, so far so good!

***

Dacă mă-ntreabă cineva ce-am făcut în timpul meu liber, zău dacă știu pe unde-am fușterit timpul, cum mi s-au scurs clipele printre degete. Am făcut un pic de scroll pe social media, m-am hrănit vizual cu un pic de design, am alintat un coconet revenit în casă ce avea chef de drăgăleală și de joacă, și gata, aia a fost. Când te hotărăști să-ți fie bine, trece timpul ca-ntr-o clipire…

***

Micul dejun al mamei a fost copie fidelă a celor din zilele trecute, cu deosebirea că mama a reușit destul de repede să repereze ce vrea să mănânce. E tot fără cuvinte la ea și aș încadra-o din nou în zona de absență. Noroc cu radioul care cântă și mai astupă liniștea dintre noi, la care mai contribui și eu cu țăcănitul foarfecii de bucătărie, cu care mărunțesc cojile uscate de banană, să le pun la toamnă în pământul de lângă pomi și plante. Fiecare era în lumea ei, sau așa credeam, că aproape că era să scap foarfera din mână când s-a pornit mama: "Da, sunt aici! De ce mă cauți?!" M-am întors brusc, mi se făcuse pielea de găină pe brațe, a fost un moment mic dar extrem de intens, în care mi-au trecut vijelie o mie de gânduri prin cap: a luat-o rău pe arătură? Ce tot vorbește? Cu cine vorbește? Aude voci? O nebunie. S-a dovedit că mintea mea e mult prea apocaliptică ca să se ducă spre varianta simplistă, prima normală: la radio, un cântăreț striga cu patos o Marie iar mama, și ea tot Marie, a răspuns! Deci e atentă la ce e în jurul ei, chiar dacă pare că nu. Adevărul este că tot ce pot eu să fac sunt supoziții, nu știu și nici n-o să știu cu adevărat când e atentă și când nu. M-am liniștit rapid, am netezit găina de pe brațe și am intrat în gluma ei. De acolo, a început un mic dejun "normal", între doi oameni cu chef de vorbă și de râs, care m-a lăsat cu un gust plăcut în gură. De la agonie la extaz, în cazul meu, a fost un cântec și o glumă.

***

Am abandonat o perioadă studiul permaculturii și azi, dacă tot mi-am promis mie că nefac to do-uri și tot ce fac e pentru hrănirea sufletului meu, îmi pregătesc setup-ul cel mai mișto pentru mine, ceai, muzică clasică și îi dau înainte cu învățatul și cu notițele. Și îi tot dau așa, cu pauze scurte de mișcat fizicul să nu înțepenească și de aruncat ochii lejer în orizont, fără gânduri, fără liste, fără to do-uri. Doar prânzul mamei mă oprește forțat în ziua asta în care vreau să nu fac nimic.

Din liniștea în care parcă nici gânduri multe n-am avut, trec pasager printr-o iritare, a nșpea oară când trec prin aceeași iritare cauzată de ceva de trebe să fac când eu vreau să fac altceva. Rezistența asta a mea nu vrea, sub nicio formă, să se mai înmoaie ca să pot să lucrez spre ștergerea ei. Iar sunt la faza în care am în creier teoria, realizez că viața asta e a naibii de simplă dacă nu pun botul la toate rahaturile și, cu toate astea, nu reușesc să practic simplitatea, nu reușesc să mă smulg din nervi. Observatoarea din mine încă nu are nici puterea și nici convingerea bine formate astfel încât s-o scoată pe inconștienta din mine de pe rotița de hamster în care se învârte până amețește. Mai mult, moțul rahatului este că știu deja, din aceeași experiență anterioară, că până nu dizolv starea asta de neacceptare, de luptă la ce vine, nedorit în cazul de față, o s-o tot retrăiesc over and over până mă satur și aleg ce trebe. Pesemne că n-am atins fundul mării, mai trebe să mă las să cad până nu mai am unde. Cât de stupid e și câtă pierdere de timp! Devin conștientă că n-am timp să trec prin atâtea și atâtea ori prin același tipar  pentru că, doamne, am mii de tipare! Când să mă duc până la fundul mării pentru toate?! Cercul ăsta vicios, buclajul ăsta mental, mă irită și mai rău: am instrumentele, știu ce e de făcut și nu pot să fac. Wtf!

***

Ca o lașă, obosită la mansardă, plec s-o aduc pe mama, ca să am o scuză pentru care nu merg mai departe să înțeleg de ce încă mă irit că trebe să fac și altceva, când am ales de dimineață să mă onorez doar pe mine. Un gând mic îmi spune că am ales aiurea, un obiectiv irealizabil, având în vedere că nu pot să dau skip la existența mamei în ziua și viața mea și l-am ales așa inconștient ca să am o justificare pentru care să mă irit. Un obiectiv sănătos ar fi fost să fiu atentă la nevoile mele și să le împletesc, cu onorare, printre celelalte nevoi stringente ale celorlalți. Eu însă, dintr-un program descărcat cândva și transformat în credințe limitative atât de subtil infiltrate în fascia mentală și emoțională, vreau all or nothing, sunt extremistă, c-așa dă bine. Multă vreme mi s-a părut că asta e o valoare a mea, care merita respectul celor din jur, ce ar fi știut la ce să se aștepte de la mine. Acum știu că e un bullshit, o bornare tâmpită care împiedică curgerea, atributul ăsta bestial al Universului și al realității și al ființei. Eu m-am țintuit singură în niște extreme de dragul acceptării celor din jur și acum au ruginit cuiele acolo, începe să doară carnea de lângă și încep și eu să mă prind. Încep și eu să mă-nvăț, sunt la abecedarul ființei mele, eu, care mă credeam "cea mai cea". Pfiu…

***

Nici radioul n-a mai trigăruit nimic la mama, eu nici atât că-s așa de încâlcită-n minte și emoții, de nici nu-mi vin cuvintele pe buze, pentru o conversație de încropeală. Un lucru însă simt: cu fiecare nouă înțelegere de mecanism pe care-l fac în virtutea inerției, a inconștienței, a neprezenței, pe craca sufletului meu se așează câte-o frunză de bucurie mică, strălucitoare, luminoasă. Frunzulița asta aduce licurici de lumină în întunericul din mine, unde sunt atâtea programe ciudate, împrumutate sau croșetate de o minte absentă la frumusețea vieții, iar asta n-are cum să nu mă bucure. Cu fiecare demascare observată, mai spăl o pată de pe uman ca să pot ajunge să văd ființa. Da, nu trebe să fiu altcineva decât sunt, numa' că eu, ca restul de șapte miliarde de alți amețiți, am uitat cine sunt acolo, dedesubt. Dar mă-ntorc acolo, pas cu pas, zi cu zi.

***

Dacă ziua de azi oricum va fi "una pentru mine, una pentru mama", după prânzul ei, mă răsfăț cu un documentar pe Netflix, la noi în dormitor, unde e răcoare și semiumbră și e o plăcere mișto tare să stai.

Deși interesant documentarul, mă observ că nu mă pot cupla total, cu tot ce sunt, doar la moment, eu trebe să stau și cu un ochi pe cameră, mai scap unul și pe telefon, mai scot capul și pe geam să văd ce e afară, aproape că mă autosabotez singură, ca la final să am de ce să mă plâng că n-am stat și eu cuminte, să savurez clipă de clipă, timpul meu cu mine. Genial, probabil că trezirea aia a mea de dinainte de trezire azi dimineață încă e acolo în mine și-mi servește, pe tavă, când vede că mintea face pauze mici, câte-o dezvăluire de mecanism iar eu azi sunt capabilă să le pricep. Cred că trebe să-mi scriu pe lentile "Viața e simplă!", să am în ochi mereu adevărul ăsta, să nu mă mai întortochez atâta în gânduri și analize și permutări până obosesc, amețesc și nu mai înțeleg nimic. Toate constructele astea, superficiale, fără fundamente, create pe suferința umană, cea mai mare iluzie a acestei realități, sunt niște sugative de timp, energie și bucurie de viață. Atât.

***

Deși din copitele oribile au mai rămas doar bucăți mici, se încăpățânează fantastic să nu se mai dezintegreze sub efectul cremei. Fiind la bază, lângă piele, nu le mai pot pili fără să zdrelesc și pielea și nepilite, parcă nu mai au niciun progres. M-am bucurat înainte de vreme că uite cum m-am înțânat aiurea. Azi am scrijelit cu forfecuța, cât să zgârii puțin suprafața ca să poată intra crema în restul ăsta nesimțit și să finalizez o dată cu corvoada asta a fiecărei seri. Oricum, dacă acum o lună vedeau copitele ridicându-se prin șosetă, acum e incomparabil mai bine. Chiar dacă mama nu apreciază, eu da, mai ales că știu cât m-a costat.

***

Serile mele au o aromă faină, că-s împărțite cu omul drag mie. Ne povestim unul altuia ziua, ne cerem sfaturi dacă avem situații ce ne-mboldesc, ne îmbracă apusul cu culorile lui de aur iar mie încep să mi se descarce bateriile. Invariabil, îmi inspir recunoștințele pentru:

  1. Acuitatea mentală intensă de azi!
  2. Bunele intenții ale celor care fac documentarii mepărtinitoare, doar pentru share de info!
  3. Culorile apusului!

Și pe expir trimit un mare mulțam Creatorului.

Frumosul zilei mele:

Made by Rebecca wheeler