Ziua 208

Ziua 208

Tot o clipă infimă mi s-a părut noaptea, tot cu oboseala-n carne m-a ciocănit prea dimineața asta, în obloanele pleoapelor. Încep să înțeleg, dar nu mereu, că it is what it is, nu toate trebe să aibă o cauză sau nu la toate trebe să caut vinovați. Că și dacă-i aflu, nu mă încălzește, sau, adaptat la vremurile astea caniculare, nu mă răcește cu nimic dacă știu, oboseala-i tot acolo, ca un sfredeluș adânc înșurubat în mine. Da, aș avea nevoie de mai multă odihnă, da, aș putea să nu mai bag muncă întruna, că nu (mai) am nevoie de validarea și de acceptul nimănui sau cel puțin așa cred, nu trebe să dovedesc nimănui că merit nu știu ce, dar uite că mi-a intrat în sânge făcutul și cum nu pot să-mi curăț dintr-odată totul, trebe să accept că orice schimbare se face cu pași mici, cu rezultate uneori infime, dar atâta timp cât eu simt că merg într-o direcție bună, de spălare, într-un final s-or arăta și roadele. Trebe să mă înarmez cu răbdarea și consecvența picăturii care sapă și-n munte și toate se vor desface cum ar trebui.

În palma mică a dimineții mi-am dat seama că eu, în decursul deselor treziri de peste noapte, am intrat pe pilotul automat de spus mulțumiri. De câte ori mă trezeam și vedeam ceasul proiectat pe tavan, pleca și câte-o mulțumire, dar actul nu era condus de minte, care la orele alea, abia trezită sau chiar netrezită deloc, nu prea butează corespunzător, ci de o inimă gata oricând și oricum și oriunde să recunoască curat temeliile zilelor mele. Când am vrut, acum trezită de-a binelea de lumina zorilor, să mulțumesc Universului, mi-au venit brusc toate micile momente în care singurul lucru pentru care am fost recunoscătoare în miezuri de noapte a fost că sunt în viață. Am înțeles brusc că ăsta e de fapt esențialul, că ăsta e trunchiul de la care pornesc toate celelalte rămurele și crenguțe pe care-am așezat familia, prietenii, necuvântătoarele, lucrurile materiale, experiențele. Încă o dată, viața mea mi-arată singură că inima, fără lucrătura minții, știe întotdeauna esențialul și că mi-ar fi mult mai ușoară și simplă viața dacă mi-aș asculta vocea și creierul inimii. Doar că e greu cu coțofana asta de minte care se bagă în film neinvitată constant.

***

Pe domnul corp nu-l mai întreb cum e, că-l simt ostenit și nedoritor de pornire. Ca să-l înbunez, îi promit că, dacă pot, strecor mai mult somn. Ca întotdeauna, în aproape tot ce fac, câteodată conștient dar de cele mai multe ori inconștient, îmi bag în promisiuni și-un disclaimer: dacă pot. Fac asta față de mine, pentru că, tot de obicei, față de ceilalți mă țin de promisiuni, chiar dacă devin corvoade. Tot din nevoia de acceptare și dintr-un ego tâmpit, care nu m-ar ierta dac-aș promite ceva și n-aș face. O să ajung cândva să fac curățenie și pe etajul ăla. Step by step.

Cătinel, mă apuc de colțuri și m-adun în papuci, hotărâtă să mă scutur de istovire și să mă umplu de puțină prospețime. Spiky din două mișcări e la scări, mă așteaptă și nu-nțelege ce mă tot moșmondesc, de nu mai apar. Tocmai când își pierduse răbdarea, scurtă la ea de altfel, și revenea în dormitor cu un ochi iscoditor, ne-am întâlnit pe traseu și a pornit vijelie spre parter. Ce mișto de crâmpeiul ăsta mic de viață! Fără prea multe analize și calcule, ea se pune la somn seara, doarme dusă și prea dimineața o găsește plină de vioiciune de cele mai multe ori, gata de alergat p-afară și de explorat. Văd asta la ea mai mereu dar stau prost la a copia. Cică don't copy if you can paste. Nu stau încă bine la partea cu "paste".

***

Parțial la tete-a-tete-ul cu albastrul infinit, parțial la sorbitul apei și mai mult la făcutul smoothieurilor și ceaiul, am intrat pe pilotul automat de a face. Nu mi-am luat prea mult răgaz pentru liniștire, nu mi-am dat prea mult timp pentru micile mele momente de tandrețe a mea către mine, iar asta mă costă în unități de stare de bine, mai târziu. Mai trag frâna un strop dar deja m-am angrenat cu totul în sarcini și văd pe cameră că mama, pe lângă schimbatul obsesiv de haine, face trasee între geam și pat iar asta pune paie pe focul stării mele de agitație. Ok, măcar m-am prins ce am făcut, n-am fost total inconștientă și am ales, mai cu jumătate de inimă dar cu mintea întreagă, să merg înainte așa, din inerție.

***

Mama nu mă așteaptă pe mine, în mod special, iar azi mi-a fost foarte clară asta. Ea așteaptă fie ceva de la mine, fie un serviciu pe care i-l fac. Acum e și una și alta, îi livrez și bunătate la cană și îi și curăț perimetrul în care-și duce traiul ăsta extrem de limitat și de închis. Sunt convinsă că mama e perfect conștientă de tot ajutorul pe care-l are de la mine, o pleca ea din ea câteodată dar, încă mare majoritate din timp, eu cred că e lucidă. Că nu se gândește să mulțumească sau să-mi dea vreun feedback din când în când sau măcar vreun semn că apreciază, este pentru că toată viața noastră împreună, de când am plecat la 18 ani de acasă, am ajutat-o necondiționat și ea a luat-o ca un dat. Așa este și așa trebe să fie.

Toți avem o valoare a noastră, proprie. Toți aducem o aromă unică în experimentare pe planeta asta, nimeni nu e lipsit de valoare și de scop. Unul e hazliu și aduce zâmbete involuntare, unul e creativ și aduce uimire-n ochi, altul e atent și umple inimi de drag, fiecare are boboci de valoare în el, ce așteaptă să înflorească și să bucure pe alții. Faptul că mie mama nu mi-a văzut sau, dacă a văzut, nu mi-a recunoscut niciodată valoarea, nu scade cu nici o centimă valoarea pe care eu o am. Valoarea asta nu e creația mamei, nu e o tablă pe care a scris cineva ceva și alții care vin în urmă, pot șterge ce vor. Valoarea rămâne în tine, indiferent dacă ți-este sau nu negată sau respinsă de cineva. Că noi, din atracția aia morbidă către suferință, ne dăm de ceasul morții și ne lovește "direct în inimă" când suntem respinși de propria familie, e o altă poveste de adormit conștiența și de vrăjit. Realitatea e că noi avem aceeași valoare tot timpul vieții și puterea acestei conștientizări ar trebui să acționeze ca o platoșă în fața oricărei încercări, reale sau imaginate, de atentat la integritatea ei. Punct.

***

Din nou n-am timp liber azi, pentru că e zi de udat. Roșiile, floricelele, vița de vie, toate plăntuțele mele dragi. Îmi las deoparte smoothieul pentru mai târziu și mă apuc de treabă. Îmi fac coș din marginea tricoului întoarsă-n sus și mi-l umplu de roșii coapte iar ele, aruncă căldură maximă mai sus, la inimă, care-i plină de bucurie și de drag. Încep să se coacă dragile mele și sunt soiuri variate: unele în forma clasică de roșie, rotundă dar tari în carne. Altele, în formă de lacrimă, de-o culoare roșu închis, care mă pun în încurcătură și nu știu de-s coapte sau nu. Cherry-le galbene se coc cu ciorchinele și mă topesc de frumusețea lor. Am descoperit că am și cherry negre, chiar sunt curioasă de-o rămâne așa. Din păcate, am și vreo patru fire pe care trebe să le scot, deși n-au produs decât puțin dar sunt bolnave și risc să răspândească boala și la celelalte. Nu știu ce au dar bănuiesc eu că li se trage de la apă, sunt singurele care sunt în raza de acțiune a unui sprinkler din sistemul de irigat și cred că prea multă apă le-a dăunat. Nu e dramă, am ales să învăț din asta și nu mă mai întristează. Printre roșii, busuiocul cu aromă de lămâie a crescut falnic și este superb iar udatul dimineața se lasă cu un amestec bestial de mirosuri. Dacă aveam și usturoi în peisaj, ar fi mirosit complet a bruschete.

Daliile mele înfloresc încontinuu și-mi încântă ochii mereu. Puiuții de liliac pare că s-au hotărât să crească acolo unde i-am plantat, hortensiile dau noi și noi bulgări mari și albi, totul e în parametri normali și pulsează a viață. Las stropitorul oscilant să meargă și intru să-mi beau smoothieul.

***

Mai am câteva rufe de călcat și mă bag din nou la saună. Nu mult, că apare în peisajul aburitor domnul meu, gata pregătit pentru o plimbare cu bicla. Mă bucur pentru el, știu din povestirile lui cât de mult îl încarcă cu bine ieșirea cu bicla pe câmp, în liniște, libertate și păsărele. Tot încearcă să-mi corupă rezistența la biclă și să mă ia cu el dar încă nu a reușit. Mereu am câte-o scuză la servire și nu mă înmoaie încă nimic. Cu cât insistă mai mult, cu atât sunt mai ca melcul.

Stau cu el un strop, cât își ia un foarte mic dejun și ne propunem, mai în glumă, mai în serios, să plecăm câteva zile în următorul lui concediu. Tupeiști și cu gura până la urechi de râs, parcăm subiectul până la întoarcerea lui de pe coclauri, să vedem dacă mai stă în picioare și dacă găsim pe vreundeva, așa din scurt. Mi-au crescut niște aripi pe dinăuntru și un neastâmpăr și-o visare mă acaparează. Aș putea să plec undeva, chiar și pentru câteva puține zile!

***

Cu zvâcul ăsta în inimă, o aduc pe mama la micul ei dejun, care mă aduce cu picioarele pe pământ. Iar nu-i place nimic, cu greu o hotărăsc la un iaurt și-un sendviș mic, la toaster. Dacă ideea noastră nu moare-n fașă și plecăm într-o vacanță mică-mică, singura variantă ar fi să vină copila mea aici, să stea cu mama. Pe ea ar accepta-o, dar i-aș pune în cârcă o mare responsabilitate și încă nu știu dacă mă lasă inima s-o fac. Mă uit la mama cum mănâncă mecanic și absentă, un corp care mestecă fără vreun strop de expresivitate, habar n-am dacă-i place sau nu și dau înapoi de la ideea plecării.

M-a și speriat când, la picioarele ei fiind să-i cremuiesc rămășițele de unghii cu crema de dimineața, îmi cere s-o ajut să-l sune pe fratele ei, că ea nu știe să umble la telefon. Își dorește mult să vorbească cu el. Ok, termin cremuiala și sun. Și sun. Și sun. Nu răspunde nimeni. Din inexpresivitatea ei de mai devreme, acum văd clar umbra de tristețe ce i s-a pus pe ochi. Îmi spune cu o voce mică că poate a murit, că era mai mare decât ea și că au trecut atâtea zeci de ani de când nu și-au vorbit. N-am vrut s-o contrazic, că anul trecut eram cu ea în orașul în care m-am născut, să facem cumpărături și-am dat nas în nas cu fratele ei. Răceala lui, la văzul nostru, a fost suficientă să înțeleg că omul nu are niciun sentiment față de ea. Dar uite că ea are și, din respect pentru asta, tac acum și sun la cineva care nu vrea să răspundă. N-a murit pentru toată lumea, doar pentru ea el e ca și mort.

***

M-am întors, o țâră tristă, la călcatul de rufe. Îmi vine să-l sun întruna pe telefon, pân-o răspunde și să-i spun că e bolnavă și că are nevoie de un closure cu el, cel care stătea de șase când unchiul lor o viola. Îmi vine să-i spun că știu și că violurile alea nenorocite i-au stricat și ei și mi-au afectat și mie viața inimaginabil de mult. Din nou, mintea pleacă în croit de dialog crunt și dur și din nou, observatoarea din mine mă aduce, tot dur și brusc, cu picioarele pe pământ. La ce bun toate astea?

Când te lași din încrâncenare, când degetele minții nu se mai agață disperate de o idee A TA, când accepți și lași să curgă prin sau pe lângă tine și alte idei, și alte trăiri, și alte posibilități, și alte experiențe, când te prinzi că-n coțopeneala-n punctul tău limitat de vedere e o tâmpenie maximă, că-s fix alte 359 de puncte din care poate fi privit același lucru sau aceeași situație, și toate-s valide, abia atunci te inundă frumusețea ingenuă a vieții. Și te umple și o mai vrei, din nou și din nou, că așa e umana din tine și iar te încrâncenezi, de data asta te ții fără respirație aproape, lipită de o stare și nu vrei să o lași să se ducă, să curgă, o vrei acolo înțepenită-n timp pentru tine și iar ți-o furi. E un dans nebun, dar superb, ăsta cu viața. N-ai cum să nu-l vezi așa, când te deschizi către ea. E cu hate la început, cu love&hate pe la mijloc și, bănui eu, că-i cu love pe la final. Am terminat de călcat hainele și m-am netezit cu totul pe dinăuntru. Ce vrea să fie, va fi, cu sau fără intervenția mea.

***

Că tot sunt în registrul de to do-uri, mă apuc de făcut curățenie, în detaliu, și în camera tehnică, unde și-a făcut de cap nenea instalatorul. E mizerie peste tot, resturi de diverse așa că mă afund un strop și pe acolo, tot am compromis ziua, cică de relaș, cu treburi, măcar s-o duc până la capăt.

Și cum strângeam și frecam și spălam și dezinfectam, laitmotivul vieții mele în ultima perioadă, am devenit atentă la discuția din mine, între mine și mine. Că eu sunt perfecționistă, că sunt obsedată de curățenie, că sunt așa, că sunt pe dincolo și-n toiul epitetelor, care mai de care mai elogiatoare, am realizat că orice vine după "Eu sunt" este de fapt o poveste pe care mi-o spun și mi-o repet mie, sau altora, despre mine. Nu degeaba spun toți ăstia mai destupați la minte și mai despuiați la ego că doar "Eu sunt" e esențialul, restul sunt "floricelele" care atrag muștele egoului în roire continuă. Orice vine după "Eu sunt" arată fix ceea ce nu sunt, dar nu la modul ăla simplist de a pune o negație în față și a lua sensul brut: eu nu sunt perfecționistă, eu nu sunt obsedată și așa mai departe, eu nu sunt nimic din toate astea pentru că toate astea însoțesc un corp trecător într-o experiență trecătoare pe pământ. Niciuna din "calitățile" astea nu vor pleca cu mine la marea trecere. Dădeam mai dăunăzi lecții despre cum ar trebui să vorbim când ne traversează o stare de prostie sau avem ceva kile în plus la un moment dat în viață. Nu suntem proști sau nu suntem grași fix la fel cum nu suntem perfecționiști. Toate astea ne însoțesc temporar dar noi, din calicie și aviditate, ni le luăm drept etichete și defilăm cu ele. Yep, lanterna pe tipare se ține continuu iar practica prezenței nu se face pe sărite. Acum sunt în pasajul ăsta din film, mă prind de nuanțe, le țin minte un strop și-apoi alunec cu mare ușurință-n obișnuință. Dar mi-a arătat viața, chiar de curând, că o să-mi vină lecțiile-n ochi până le-oi pătrunde adânc și le-oi practica natural, fără crâcnire.

***

Zău dacă știu cum s-a făcut aproape de 16, dar știu că e cazul să urc să-nduplec o mamă să coboare la un prânz întârziat. Cum deschid ușa, cum se ridică și-mi spune, pe-un ton a reproș, că-i e foame. Nu mă aricesc și n-o cert că nu coboară singură, parcă-ntr-o disculpare îi spun că n-am stat locului, am tot muncit și acum când am terminat, am realizat că nici ea și nici noi n-am mâncat. Îi pun ei masa, mănâncă într-adevăr tot, parcă a înțeles scuza mea, că i-a trecut încruntarea, dar tot liniară este. Chiar dacă îi mai povestesc eu una-alta, nu vrea să se adune cu mine în bucătărie și o las în legea ei. Obsesia zilei ei este să-l sune pe fratele ei așa că urc cu ea și sunăm din nou, insistent. Răspunde cineva la capătul celălalt dar se face că nu aude nimic și închide. Iar mama conchide trist, dar definitiv: ăsta e dus cu pluta! Nu mai sun și basta!

***

În sfârșit pun masa și pentru noi și, după ce terminăm, în timp de strâng vasele și le spăl, realizez că eu nici n-aș avea cum să nu fiu obosită. De ceva timp nu mai am același timp liber dimineața pe care-l aveam iar dacă mă încumet și-mi permit un dolce far niente, am grijă, tot eu, să mi-l scot pe nas ulterior prin și mai multe munci.

Pesemne că am transmis, prin energie, gândul ăsta cu atâta putere că l-a ajuns și pe domnul meu, ce pare hotărât să plecăm câteva zile, pentru noi. Atât de hotărât că parcă mă decide și pe mine și-n următoarea oră am ales locul, am sunat și ne-am și rezervat camera. Abia după ce-am făcut, m-am dezmeticit și-am zis să-mi sun totuși copila, s-o-ntreb dacă e de acord să mă suplinească. Principial, am mai avut discuția asta dar acum e pe concret, am date clare, deja am decis. Well, discuția n-a decurs cum mi-aș fi dorit, copila mea, luată pe nepusă masă, a dat înapoi, iar în mie s-a creat hăul. Am închis telefonul cu lacrimi imense-n gât. Toate lumea se oferă să te ajute pănâ când e nevoie la propriu să te ajute. M-am simțit abandonată, m-am făcut victimă și-am trăit abisal momentul ăsta de suferință. Am croșetat o haină de "pe mine nu mă ajută nimeni" în care m-am înfășurat și-am trăit atât de adânc și apoteotic momentele alea de ziceai că mi-a zis la telefon că mor în ziua următoare. I-am și scris că nu mai vreau niciun ajutor și că vreau să opresc discuția momentan, ca să nu zic vreo nezisă. Pe care deja o comisesem, când, ca un copil răzgâiat, mi-am luat jucăriile și-am plecat din conversație. Am reacționat aiurea doar pentru că n-am primit ce-am cerut. Nu contează ce, nu contează de la cine. Deși propovăduiesc că nimeni nu e dator cu nimic nimănui, uite că am așteptări și uite ce urât mă duc în jos când nu mi se împlinesc. În toată nebunia asta de gânduri, de tristețe, de lacrimi, de lamentare, am avut un singur moment de claritate care a spulberat toată drama: dacă poate să vină ea bine, dacă nu, caut pe altcineva și de plecat, plecăm. Îmi sunt datoare mie cu asta, îi sunt datoare domnului meu cu asta. Punct. Nu e capăt de lume pentru nimeni și nu e necesară atâta dramă. Ca să închid cercul, i-am trimis mesaj copilei să-i spun c-am digerat situația și de poate să ne ajute, e minunat, de nu, se rezolvă anyway și m-am simțit ușurată cu o tonă. Cam atât cred că-mi pusesem, dintr-o obișnuință tâmpită, pe umeri doar ca să mă aolesc că vai, ce amărâtă sunt eu și că nimeni nu mă ajută la greu. Da, nu mă ajută dar nici nu e obligată s-o facă. Ultima parte mereu a fost mai de nevăzut de către mine dar azi, am pus lupa și-am luminat tot traseul gândului care mă împungea machiavelic: azi am spart un tipar.

***

Am pecetluit starea asta ușoară cu un duș aproape rece și a fost angelică toată situația. Un studiu de caz cald, din ograda proprie, pentru practica mea constantă, mai potrivit de atât, nu cred că se putea. Mi-am adus aminte de multe situații în care m-am priponit în dramă și-acolo am rămas. Un singur pas dacă mai făceam, în oricare parte, din care aș fi privit cu ochi neutri situația, și aș fi eliberat o cantitate uriașă de energie pe care-o-mpachetasem în suferința victimizării. Un singur pas și-aș fi trăit liniștea și împăcarea pe care o trăiesc acum. E incredibil cât de repede și cu câtă voluptate ne aruncăm în suferință. Și, dintr-o mare obișnuință, rămânem acolo când, după colț, ne așteaptă pacea și acceptarea și o înțelegere nouă.

***

Îmi petrec seara cu omul iubit, la un documentar pe Netflix. Sunt așa de plină de bine cu mine și cu viața mea, că-mi trimit săgeată mulțumiri pentru:

  1. Experiența plină a unei noi zile de trăit!
  2. Conștientizările mișto primite azi!
  3. Pentru înțelegerea profundă a capitulării conștiențe în fața măreției vieții!

Frumosul zilei mele este:

Degustătorul de vin - pictură veche pe lemn