Ziua 205

Ziua 205

Am dormit buștean și m-am trezit cu trei minute înainte să sune alarma domnului meu. Sunt oleacă buimacă, mai mergea încă pe-atâta somn, nu reușesc să butez rapid ci rămân cu ochii fixați în tavan, la clipitul des, secundar, al proiecției ceasului acolo. Mă hotărăște rapid și scurt alarma, pe care o așteptam absurd, ca și cum era cel mai important eveniment al dimineții. Nu mai am timp de mine acum, îmi amân, conștient și asumat, excursia din mine, fie pentru mai târziu, când oi prinde o porțiune de timp liniștit, fie o las pentru mâine, tot în taina nopții. O să văd, deocamdată trebe să mă întind un strop de mușchi și să mă avânt la bucătărie, să bifez, ca să pot să-mi duc domnul, pentru ultima zi pe săptămâna asta, la autobuz.

Am ratat eu momentul meu împlinitor de mulțumire, dar nu mă las alungată și de lângă cel al albastrului, de apă și de cer. Îmi îmbrățișez pe dinăuntru apa faină, caldă fix cât trebe și lămâioasă la fel, fără strepezitură pe nicăieri și ea-mi întoarce balsamic îmbrățișarea. Chiar dacă presar sorbiturile pe un sfert de oră, de fiecare dată când o beau, sunt acut atentă la actul mic în sine. Îi impregnez cele patru intenții pe care i le pun pe aripi în fiecare dimineață și-o trimit încet și lină să alunece și să trezească la fel corpul meu, să mi-l pornească pentru o nouă zi de forjă. Cât de complex e fratele porc, cât de multă grijă are el de mine și cum pompează să mă țină aici, în experiența asta și cât de puțin atentă am fost la el. Încă mai sunt, dar încep să dau semne de penitență și să mă aplec asupra lui cu mai multă conștiență.

Dacă mai aveam ceva buimăceli pe la colțuri de ochi, mi le-a spulberat azurul pe toate. E senin, nicio picătură de alb nu-l decorează, e un nesfârșit ce-mi șoptește-n gânduri că așa e totul. Nesfârșit. Ăsta clar n-a fost gândul minții mele, e poate un știut care crapă ușa în momente cărora n-am reușit să le prind șpilul, ca să le repet. În miimi de secundă, știutul ăsta mi-aduce aminte, să nu uit, că eu nu trebe să alerg nicăieri, nu trebe să mă zbat spre niciunde, tot ce trebe să fac este să mă scutur și să mă curăț, atât. Nu trebe să mă "dezvolt" către ceva când eu am totul înăuntru, doar trebe să-mi aduc aminte pe unde-am fușterit cândva, demult, cheile care deschid ușile și-mi dezvăluie ce a fost și este dintotdeauna acolo: totul și nimicul. Mulțam cerule, sper să nu-mi îmbârlig prea mult inima în valurile mundane ale vieții, în frivolitățile superficiale de care mă aolesc, ci să iau din fiecare sâmburele de posibilitate și să-l cresc în orice vreau. Mai adu-mi tu aminte, din când în când, că eu îs umană.

***

Micul drum îmi face mare plăcere și azi, deși e deja plini de umani ce fug spre munci și-mi aglomerează și spațiul, și trăirile. Îmi fur niște claxoane, așa, matinal, că eu merg pe un drum lăturalnic și nu mă grăbesc, savurez și aerul și razele și tot ce văd, ființă sau neființă, dar oamenii "normali" se grăbesc la serviciu, n-au timp de prostiile mele. Mă dau cât mai într-o parte, claxonul nu se oprește, dau semnal că mă opresc ca să-i las toată strada, să se ducă-n fuga lui de el și de viața trăită, și, când trece pe lângă mine, îmi mai trage un claxon scurt și-mi trimite și-un gând numa' de bine. Tendința primară, pe care mi-am surprins-o-n fașă și-am oprit-o, a fost să-i răspund la fel. Mi-am strâns-o bine-bine, să nu-mi scape printre dinți. Am respirat și mi-am pus, voluntar, arcul de zâmbet pe buze. El era deja departe, eu încă în mașina oprită, încercam să fac elastic un arc de zâmbet peste un o stare cu potențial de melc atins. În căutarea și montarea mecanică de zâmbet, ochii mei s-au întins spre câmpul plin de verde și-apoi, magnetic, s-au ridicat spre înaltul meu drag. Când n-am mai fost atentă la ridicarea de colțuri de buze, m-a inundat el cu totul, și pe afară, și pe interior. Am avut înțelegere și compasiune pentru grăbit, mi-a părut rău că el pierde all the fun, că sigur simte-un mare gol în viața lui dar îl umple cu to do-uri, cum am făcut și mai fac și eu, în virtutea inerției inconștiente. Am ajuns acasă-n palma unui zâmbet și a unei liniști coproducție verde-albastru.

***

Îmi fac smoothieul și ceaiul și mă duc și la fetele de la etaj. Găsesc una bucuroasă și una încruntată. Mă ocup întâi de cea bucuroasă că mă vede, o mângâi, o drăgălesc și ea-mi întoarce dragul, îi dau să pape și îi mulțumesc blănoasei, în gând, că există. Îmi întorc apoi atenția spre încruntată, să elucidez misterul cutelor negre dintre sprâncene. Nu trebe să întreb nimic, că începe singură tirada, pare că e plină și-o explodează: a stat pe wc juma' de oră și nimic. E constipată groaznic și să-i fac eu ceaiul ăla sau ce-i dădeam dimineața, ca să-și revină. Cu victoria uriașă-n inimă, o întreb dacă vorbește despre smoothieul de fructe. Da, despre ăla vorbește, să i-l dau că fără el, se constipă și nu mai suportă. Ok, imediat! Îi aduc din smoothieul meu, se liniștește și parchez subiectul pentru mai târziu, la micul dejun. Deocamdată i s-a destins fața, eu curăț doar litiera lui Sassy și plec cu zâmbetul din mine cât Universul. Ce drojdie i-oi fi pus eu în dimineața asta și unde, habar n-am, cert este că s-a gogoșit și m-a-nghițit cu totul în arcuirea lui faină. Cred eu că mi se trage de la prezență. E încă prematur, că-s încă puțin prezentă-n viața mea, dar parcă simt eu că de-acolo vine vântul schimbării.

***

N-am prea mult timp liber, dar mi-l petrec cu roșiuțele mele, le mai bibilesc, le mai leg un strop, le mai ridic. Unele plăntuțe au atât de multe roșii pe ele, că zău dacă știu cum se susțin. În toată nebunia de junglă tomatoasă pe care o am în curticica de flori, am descoperit soiul Negru carbon și-am rămas trăznită: wow, n-am mai văzut până acum! Sunt atât de delicate și atât de lucioase-n negrul lor, că n-ai cum să le ratezi.

Am roșii negre, încă necoapte, am roșii roșii, câteva coapte și am roșiuțe cherry galbene, parțial coapte. Am strâns prima recoltă serioasă de roșii și nu-mi mai încap în piele! Sunt mămică mândră și fericită de roșii coapte! Experimentul meu a dat roade și acum știu cum să-mi cresc singură, de la sămânță la fruct, roșiile. E un skill bun, în orice vremuri, dar pe lângă practicalitatea lui, mi-a dat mult mai multe emoțional. Multă prezență, multă bucurie, multă împământare. Mulțam!

***

Sunt un butoi de stare bună și-o aduc pe mama la micul ei dejun, plină de voioșie. Ea nu-mi este oglindă, e liniară, dar e prezentă și-o molipsesc repede cu bucuria. Îi arăt comoara recoltată în timp ce-i pregătesc micul dejun și tare aș vrea să o iau afară, să i le arăt pe negricioasele superbe. Nu poate, e prea departe (!), e frig, e aia și ailaltă, mă prind de scuze și nu mai insist. Ce rău îmi pare pentru ea! Dar, într-un fel ciudat, în ea mă văd pe mine, la o altă scară și cu alte scuze, cum nu mă-nfrupt cu gura plină din viața asta, fie că-mi dă zile roșii, fie că-mi dă d-alea negre. Mereu mă-nțep în câte-o scuză și nu mă las purtată pe aripile lui "fie ce-o fi". Așa că o las în plata ei, să-și alinieze dumicații și eu îmi conțin total bucuria, fără să mă-nțânez în părerea mea de rău sau scuzele ei.

***

Azi mă duc cu copila mea la Ikea. E un act nebunesc, că mama rămâne singură, dar mi-l asum. Mi-e dor să petrec timpul cu fiică-mea în alt decor decât acasă la noi. E un bonding time, e un timp mișto pe care vreau să-l am cu ea și doar cu ea. Am un ochi pe cameră, am convingerea că mama a înțeles că nu e nimeni în casă și că nu trebe să plece pe scări și am un suflet avid de socializare.

Au zburat patru ore ca o clipă. Ne-am întins pe toate canapelele, ne-am imaginat combinații de n luate câte putem, am croit vise, am decorat casa, am cumpărat doar nimicuri necesare, am mâncat la ei și am băut cafea, la geam. Fără să vreau în mod special, observ că atunci când sunt într-un interior, caut întotdeauna o fereastră, o conexiune cu natura. Eu nu mai pot și nu mai vreau să stau între betoane.

Dar cel mai mult mi-a plăcut să-mi ascult copila. Am trăit o altă noutate extraordinară, care cred eu că s-a născut de ceva timp în mine dar a stat low profile. Well, acum am putut s-o văd și s-o articulez: am ascultat povestirile copilei, presărate cu drame, cu împungeri mai mari sau mai dramatice de ego, cu dorințe de-ale ei, poate altfel decât aș fi ales eu, toate cu o mare curiozitate. Fără dram de judecată, fără dram de nevoie de a-i da sfaturi, doar cu pură curiozitate, ca un copiluț care absoarbe cu nesaț desene animate sau zbenguiala unui fluture. E prima oară când nu-mi vine deloc să-i spun cum să facă. Până acum, îmi venea, dar fie rețineam, fie, când nu mă răbda vârful limbii, încercam să fiu cât mai diplomată, să nu o aricesc. Azi n-am avut nicio reținere pentru că nu am avut nicio pornire. Iar asta mi se pare genial. Cred că abia acum am înțeles ce înseamnă să ții spațiul pentru cineva. Mental, am priceput repede când ne spunea profa de curs, dar se fac acuș doi ani de când am terminat cursul și abia acum se integrează în mine. A ține spațiul nu înseamnă a te abține de la a spune sau gândi sau face ceva. A ține spațiul înseamnă să-l umpli cu curiozitate ingenuă atât de mult încât să poți asculta totul, și orice, și nimic să nu trezească în tine un semn de întrebare sau o dorință de îndreptare a ceva ce crezi că e greșit. Pentru că-n curiozitatea asta, tu nu crezi nimic, doar asculți și atât. E o noutate imensă pentru mine, că eu m-am antrenat cu andrelele în creier toată viața. Uite că se poate și fără croșetat.

***

Pe drumul spre casă, în arșița asta ce usucă pământul, m-a luat o mare durere de cap. Pesemne că se ard circuite și rețele neuronale pe acolo, poate că noutatea asta a fost cu ceva explozii pe acolo, asta așa, ca să dau o explicație plastică a acestei dureri care s-a hotărât să mă ocupe în astă zi minunată. O las în pace, o s-o ascult și știu că-mi va cere corpul ce e nevoie să fac.

Am ajuns la fix cât să-i pregătesc și dau prânzul mamei. A uitat că am fost plecată, dar n-a uitat de smoothie, și nici eu, așa că am deschis subiectul parcat de dimineață. I-am spus că-mi pare rău dar și bine că trece prin ce trece, că doar de experiența și durerea proprie ascultăm noi, oamenii și că dacă nu ar fi ajuns aici, nu ar fi revenit asupra deciziei. Știe că am dreptate și mi-o dă. În momentul ăsta plin de sinceritate, s-a creat o mare apropiere între noi și cred că amândouă am simțit-o. Eu azi sunt clar mult deschisă și senzorială la orice-mi vine-n cale iar ea, împinsă de nevoi, mai de bază, fiziologice, nesatisfăcute, se întoarce către mine, mereu salvatoarea ei.

***

Mi-am ascultat dorința corpului și m-am întins, la răcorică, în semiumbra dormitorului nostru, cu clasicul prosopel ud pe frunte, să-mi ostoiesc și mușchii și durerea. Îmi face tare bine statul ăsta cuminte și simt asta cu toată durerea din miezul capului. Am acum reprezentarea clară și le simt pe amândouă, poate nu la fel de intens pe fiecare, cum e să te locuiască și o stare de bine și o stare de rău, fizice amândouă, în același timp. E ca și cum am separat conștient și am delimitat clar capul cu durerea lui și restul corpului cu stare lui de bine, de plăcere conștientă-n orizontala liniștită. Doamne, chiar că viața asta e senzațională! În melanjul ăsta interesant, mă vizualizez cum devin o pâlnie și cum absorb maxim tot ce vine de la marele Univers. Pentru că nu e niciun filtru, absorb totul și culmea, nimic nu vine cu noduri. În curgerea asta universală, nu există delimitatori și indicatoare cu "bune la dreapta, rele la stânga". Am adormit.

***

M-am trezit cât să văd că și mama doarme, deși încă nu s-a făcut noapte. Durerea de cap e încă în cap dar sunt un strop mai odihnită. Nu mă agăț de durere, nici de starea mișto pe care am avut-o toată ziua, ci iau notă de toate și încerc să-mi dau seama dacă mai am ceva de făcut azi. Obișnuința e grea, da, clar sunt de făcut o grămadă, dar în prioritizarea lor, m-am prins că iar intru pe panta aia de a face mereu câte ceva și m-am oprit. A fost prea faină ziua asta ca să nu o umplu doar de chestii la fel de faine. Mi-am tăiat toate to do-urile din lista de azi, mi-am luat și capul dureros și corpul ok și mi le-am plantat pe terasă. Dacă nu erau țânțarii deranjanți, acolo stăteam mult și bine. Dar mi-am luat porția de bine și din statul ăsta afară și apoi și din dușul aproape rece.

Cu toată lumea adunată acasă, vagabonda mică blănoasă și domnul meu muncitor, mi-am închis ziua tot dureros, dar nu apoteotic. Am privit cum se topesc în zare micile pete de nori în întunericul ce se lasă peste noi, am respirat adânc, am fost acolo și-n ultimul petic de nor, și-n întuneric, am fost și-n cameră-n pat, și-n durerea din cap, am fost peste tot acut prezentă și am decretat întreagă: this was a heaven of a day!

***

Mulțumesc pentru:

  1. Corpul odihnit!
  2. Comuniunea asta plină și nouă cu copila mea!
  3. Prezență!

Clipa mea de frumos este: