Ziua 203
Pleoapele-mi sunt deghizate în jaluzele automate, cum trag de-un colț, cum se închid brusc, rulate maxim. Parcă s-au înțeles ele, la un nivel mai de adânc, cu interiorul meu ce nu se vrea luminat așa de prea dimineață și conmplotează să lungească momentul statului la orizontală. Lumina care mi se infiltrează parșiv în mansardă, împinsă încetișor de o minte șmecheră, pică pe ideea plantată acolo de un video de-al lui Sadhguru: încearcă să ai un scop, nu un plan. În această prea dimineață, conjunctura-mi indică limpede că, deși am un plan pentru ziua ce mă așteaptă, uite că n-am tragere de inimă și de ochi și de corp să mă avânt în ea. Ciudate sunt căile Domnului e o expresie care mie mi se potrivește la fix acum: nu am priceput prea bine ce voia să zică gurul ăsta modern, dar mintea mea conștientă a parcat ideea, rumegată în subsidiar de aia subconștientă care-mi servește acum rezultatul aburind, din cuptorul mermelirii: un plan e ceva închis, e ca un copil al tău, ți-e creație de care te atașezi și care-ți jalonează traseul. Da, se mai poate ajusta dar tendința este să "respecți planul", iar asta duce la o rigiditate ce contravine naturalului curgător. În prea dimineața asta, am priceput atât de matinal atașamentul meu față de planuri și, într-un act de voință spontan, am cotit către curgere.
Mi-am lăsat rulourile încă trase și-n vastitatea aia din mine, în care-mi place din ce în ce mai mult să mă bag, mi-am trimis cumincioară și plină de bucurie mulțumirile în eter și-am mai adăugat una care-a venit din senin: mulțumesc pentru toate cele văzute dar și pentru cele nevăzute. Mi-a plăcut mult asta, am captat-o de undeva, din memoria colectivă, că nu e produsul meu, dar încep să văd, cu limpezime pe ochi, cum nevăzutele lucrează pentru și în favoarea mea și, la momentul oportun, se dau pe față ca să-mi dăruiască perla muncită. Așa a fost și conștientizarea cu planul, așa sunt multe în bucata mea de viață ce se derulează cu mai multă prezență și mai multă sinceritate decât oricând altcândva în întreaga mea existență.
***
Corpul nu e de acord cu mine 100%, am niște înțânări, niște strângeri de mușchi, mă mai săgeată la întindere câte-o durere pe la șale, am și febră musculară, dar toate sunt rezultatul firesc al muncii de la buza trifoiului, deci bag o mulțumire și pentru trifoiul ăsta pe care-l am și am privilegiul de a-l tunde. Orice ai merită primordial mulțumirea că-l ai, ăsta ar trebui să-mi fie primul gând mai mereu și nu aoleala pe care o apuc din obișnuință de-un crac. Atât de multe iau for granted…
Cred că complotul și-a atins scopul, că m-am desfăcut și deschis la noua zi fresh, ca și cum ziua nu se putea porni în nivelul următor de joc până nu deblocam diamantele astea mici, adunate pe după colțul pleoapelor și-n cuta inimii. Gata, hai cu scopul!
Blănoasa a simțit pornirea abundentă-n energie și, ca orice felină ce-și cunoaște și ea bine scopul sau scopurile, s-a scuturat mic, s-a întins o dată-n față și o dată-n spate, gata cu stretchingul, hai c-avem treabă!
***
Apa lămâioasă efectiv parcă mi-a uns gâtlejul pe care-l simt uscat, cu mici înțepături. N-am emoții, nu mă trece niciun gând nici de panică, nici de "de ce mă doare?", se așează o înțelegere blândă că corpul are nevoie de multă apă și el îmi confirmă când beau juma' de halbă dintr-o bucată.
Oricât de liniștită ar fi, ochii mei caută cerul dintr-un reflex devenit piele pe suflet, cu el îmi încep ochii zilei, cu el îmi închid ochii serii. Straturile astea de nimic, așezate unul peste altul peste altul să-mi aducă mie liniște azurie în inimă și zi, sunt faine de privit oricând e un preaplin pe vreundeva, ce trebe descărcat. Și înaltul, prin cer, și adâncul, prin mama natură, au darul de a fi panacee universale iar eu vreau să le folosesc cât mai des, cât mai mult, până m-oi albăstrii și-nverzii în suflet complet.
***
Și-n dimineața asta-mi duc domnul la autobuz, și-n dimineața asta sunt atentă la drum și la împrejurimile lui. Trec pe lângă cimitirul care privește lacul și-mprumut de la ambele o liniște puternică, pe care să n-o fușteresc rapid la prima emoție mai contrastantă.
Eu n-am fost omul apei, nu m-a atras la fel de mult ca muntele și pădurea dar de ceva timp, s-a schimbat asta în mine. Aveam credința limitativă implantată cum că apa mă obosește, de fapt mă obosește agitația din jurul ei, cauzată de oameni și egourile lor haotice. Apa poate să fie oricum vreau eu să fie, e magnetică și împrumută: dacă vreau eu să-mi spele toate zoaiele, asta face. Dacă vreau eu să-mi aducă din adâncuri nestemate în minte și inimă asta face, dacă vreau să mă stoarcă de energie, cu siguranță nu ea face asta, ci mintea mea îmbârligată. Totul în jurul meu are puterea pe care i-o confer. Și același lucru mi-e valabil, în egală măsură, și mie: câtă putere îmi permit, atâta am. Fără brizbrizuri, fără beteală.
***
E timpul roșiilor să se adape, așa că-mi las smoothieul să umfle cuminte semințele de susan în sucul de afine și mă apuc vitejește să ud.
Mi-am învățat lecția, am pantaloni lungi și mâneca lungă, să mă apăr de țânțarii aștia sugativă dar sunt extraordinari: sunt ciopor pe gleznele mele și mă seacă. Mă grăbesc cât pot, mai alung ce pot și ca să împac și capra și varză, o măsură de apă pleacă la roșii, o juma' pe gleznele mele, să alunge înțepătorii aștia teribili și să mai aline scărpinătura. Îmi ud și restul curții mici, vorbesc cu daliile mele dragi, cu vița de vie, cu puii de liliac, cu trandafirii ce sunt la a doua înflorire pe anul ăsta, la fel ca și caprifoiul ce trimite miresme demențiale în aerul ud al dimineții. E un mic moment în vastitatea asta universală dar e al vieții mele și este perfect. Nu vreau nimic în plus, nici în minus. Poate doar țânțarii, dar ăia-s și mai mici și mai neînsemnați decât mine, așa că-i ignor. Plec cu câteva roșioare cherii galbene coapte și trei roșiuțe roșii coapte. E prima mea recoltă ever și-o voi face salată cu busuioc, tot producție proprie. Me happy.
***
Doar ce mi-am băut smoothieul și mi s-a gătat timpul "liber", ar trebui s-o aduc pe coana mare la micul dejun.
O las tot pe ea să-și aleagă mâncarea, eu doar adaug un iaurt simplu, vegan. Mama nu știe asta, că nu-i livrez nicio descriere, doar îi spun că e simplu, dacă vrea să mănânce. Știu că n-am mai mâncat niciodată, știu că are o aromă subtilă de cocos la început, dar e delicios.
Îi arăt încântată primele roade ale muncii mele de juma' de an, de la sămânță la fruct, o țâră-i aprind interesul și, cu liana asta mică, am curaj să țopăi și-n alte subiecte, s-o fac să fie atentă la mine și nu la dumicați. Îmi iese, iar momentul iaurtului, deși poate fi trist per se, e amuzant, c-așa vreau eu să-l percep azi. Mama nu respinge iaurtul ba mai mult, se apucă să-mi povestească, cu lux de amănunte, că ea a mai mâncat iaurt d-ăsta, că și-a mai cumpărat ea de la Mega, și că-l făcea cu fulgi de porumb, că mânca zilnic. Ce să mai, iaurtul ăsta era iubirea vieții ei, dac-o ascultai pe ea. M-a amuzat și m-a făcut atentă nu la firul poveștii, care este o scorneală clasică, ci la modul cum caută și-și găsește cuvintele. Este extraordinar, când intră în bucla circumstanțialității, cum ar zice medicul ei psihiatru, găsește cu ușurință cuvintele, zici că le-a înghesuit și încuiat, pe toate sau pe cele mai multe, acolo. Iaurtul ăsta e produs propriu marcă Lidl, n-are cum să-l fi luat vreodată de la Mega, iar mama nu mănâncă fulgi de porumb că îi rănește gingiile. Însă, pe blatul bucătăriei, tronează fulgii de porumb din care și-a pus domnul meu în cerealele lui la micul dejun rapid de azi și nu a mai pus punga la loc, în dulap. Din scaunul detașării, demența e haioasă.
***
Azi e zi de șmotru, chiar de poate nu e cazul în rest, la mama e nevoie. Părul lui Sassy e peste tot, la fel și nisipul din litieră iar de restul nu comentez.
Ca întotdeauna, încep de la noi din dormitor, să-mi fac curaj cu o zonă curățică și abia apoi mă avânt la mama, unde e de frecat și de curățat bine. De obicei, îmi pun în căști diverse care-mi picură înțelepciune, la propriu, în creier și dau din mâini. Azi, nu vreau să distrurb cu nimic liniștea care e în mine și-mi dau voie să fiu laborator de experimente, să-mi las mintea să zburde, să aducă ce vrea ea în prezentul meu și să mă antrenez la a accepta ce este, nu ce-mi livrează năstrușnica asta de unealtă devenită stăpân.
Mai demult, când mi-am făcut eu Vision Board-ul, aveam o mare confuzie în mine în ceea ce privește viața asta nouă pe care voiam s-o trăiesc, asta fără impăieri, fără prefaceri, fără stângăcii și extrem de liberă. Unul din obiectivele mele era să obțin claritate în relația cu sinele. Am scris-o atunci dintr-o nevoie acută, mă bombardau informații din toate părțile, eu eram însetată și îngurgitam tot ce venea, nu filtram nimic și nici nu-mi antrenam vreun filtru. Nu-i de mirare că la un moment dat, în mine se revolta un talmeș-balmeș. N-am pus lanterna pe toate, nici n-aș avea cum, dar am reușit să mă limpezesc îndeajuns de mult să pricep că evoluția e nesfârșită. Nu e ca și cum ai citi manualul de utilizare și gata, știi ce e de făcut. Sunt nuanțe infinite de creștere și ele se obțin zilnic, clipă de clipă.
Știutul e prea mic în sine. Când începi să vezi, când se dau vălurile de pe ochi, direcția devină mai clară dar, nesecondată de acțiune, e vax albina. Degeaba ți-ai turnat tomuri întregi în creier, dacă din practica aia mică, ce stă-n clipă, nu ți-ai făcut un obicei. După părerea mea, nu există "văzut" fără acțiune, decât ca autopăcălire prostească sau adormire de voce interioară. Sau un ego atât de mare că acaparează însăși posibilitatea unei vieți fabuloase trăite într-o practică continuă. Teoria fără acțiune e un mare bullshit, câteodată vândut sub sigla de dezvoltare personală. E ușor? Hell, no! Îți iese mereu? Nope. Dar pentru mine nu mai există cale de întoarcere, nu mai pot să mă fac că nu știu, eu nu sunt din zonă. Pentru mine sunt clipe-n care-mi iese și multe clipe încă în care nu-mi iese dar am ales, ba chiar decis, ca să închid ușa aia dulceag promițătoare a ignoranței o dată pentru totdeauna, că mai bine o viață așa, decât o neviață cum am avut. Le știu pe amândouă, le-am gustat pe amândouă și am decis în cunoștință de cauză. No, ignorance is not a bliss, is a choice made out of fear.
***
Am terminat curățenia în trei ore și ceva și-n tot atâtea ore, m-am suprins cum vin și plec din prezent. Cum mă fură gândurile, cum un miros mă-nchide imediat în celula judecății, cum sclipirea curățeniei lăsată în urmă mă umple de bine, cum dușul mamei, uimită că "iar la dus? de abia am făcut!", nu mă mai irită deloc, cum mă obosește și epuizează afluxul ăsta mare de gânduri-țânțar ce plutesc în mine sau în afara mea dar și cum, dacă sunt atentă la mine, pot să găsesc bucurie în orice fac, pot să observ obiectele din jurul meu și să trăiesc clipe simple, fără așteptări mărețe. O să-mi tot repet, să mă cuprindă total, și-atunci când o să am, că sigur o să am, tendința să gogoșesc tâmpenii și să mi le fac bandane de pus pe frunte: viața e simplă. Keep it simple.
***
Mama și-a mâncat cuminte tot prânzul, pe undeva cred că-mi înțelege oboseala fizică și face gestul minim de delicatețe să nu adauge și ea mai multă trudă. Mănâncă fără comentarii, din nou îmi cere "prăjiturica" ei de la Lidl, pe care nu o am, dar îi ofer în schimb fructe: pepene dulce și bun, piersici zemoase, caise coapte, prune grăsane. Evident, mai încolo, că acum abia a mâncat. Se declară mulțumită de târg și pleacă cu mersul ei mărunt și de rață, la apartamentul ei și la Sassy a ei. Cred că, într-un final, în interiorul ei s-a cimentat înțelegerea că aici îi e locul. S-o țină Universul cât mai mult sănătoasă și în viață pe Sassy.
***
Mă răsfăț cu niște spaghete simple, cu usturoi și ardei iute, de-mi ia gura foc și mă încălzesc tare mișto pe dinăuntru. Îmi continui antrenamentul de mai devreme, cu toate că resimt că-i obositor și că mintea mă trage că partea aia mai lejeră, în care o las să se ducă și-n trecut, și-n viitor, nu s-o țin din scurt, "limitată" la micul moment de acum. E normal să fie așa, am ani mulți în care am exersat modul ăsta de viață, chiar dacă am ales să cotesc brusc, nu înseamnă că toate se aliniază la fel de brusc.
Ca să-mi fie antrenamentul mai intens, îmi vine un mesaj de la copila mea, care a fost la un endocrinolog și ăsta, somitate în domeniul lui, i-a spus că n-are nimic cu tiroida, să renunțe la medicamente și să-și găsească mici pastile de fericire, luate cât mai des. În loc să ia informația pură, ea s-a lovit în "tratatul de sus", s-a simțit ofensată-n ego și a dat discard la toată bunătatea care s-a aflat în cuvinte, nu și în atitudine. De multe ori am făcut fix așa, m-am oprit în formă și-am ignorat conținutul.
Am înțeles greu că, prin ofuscarea mea pe x sau pe y, pierd de fapt timp din viața mea, pierd timp prin inacțiune. Mi-a zis ceva relevant în fapt, în spatele jignirii, percepute sau reale? Dacă da, culeg boaba de neghină, mi-o pun în cunună și merg mai departe, fără să car și rahatul după mine. Dacă nu, plec direct, fără să mai pierd timp deloc. Sună egoist, dar dacă toți am face asta, ar fi ireal de frumos. Poate tocmai d-aia n-o facem. Ne punem în fund și ne plângem, că e mai atrăgător de compasiune așa decât să faci ceva ce-ți aduce bun și bine. Dar, deasupra tuturor, e dramatic câtă putere pierdem când ne plecăm inimile îndoite de încărcătura unei atitudini "nu așa cum meritam!", uităm că partea asta cu meritatul trebe să vină doar de la noi pentru noi. Noi suntem singurii care alegem ce merităm și cât merităm și noi trebe să fim cei care ne umplem, nu să ne dărâme un necunoscut pe care poate nu-l mai vezi ever. Deși, la nivelul ăla pe care-l ignorăm, omul ăla ne-a adus cadouri, doar că nu-s în forma cum o vrem noi și yuck, nu vrem. Risipă mare facem cu noi, cu timpul, cu puterea. Iar la nivel colectiv, asta se resimte ca o gaură în pătura nu de ozon, ci de bucurie de viață.
***
Seara mi s-a scurs cu sens în discuții cu prietenele mele, în cules de mure și cremuit de unghii. M-am bucurat să văd că în timp ce vorbeam la telefon, eram conștientă de căldura gresiei de pe terasă sub tălpile-mi goale, că mi-am pus toate simțurile ca tentaculele la cules de mure dar le-am simțit și cu mirosul, am auzit și bâzâitul țânțarilor bucuroși că m-am reîntors la stors de niscaiva sânge dulce, am cuprins cu plinătate momentul înserării și mi-am extras cu eleganță prezența de la clipele de cremuire copite.
O țâră ipocrită, că parcă o ascult mai mult acum decât când era în viață, îmi închei seara cu Connie, căreia-i mulțumesc greu de cuprins pentru tot ce face să vibreze în mine. E un singur adevăr pentru toți dar fiecare-l spune în felul în care a făcut click la un moment dat, în viața lui. Cred că e o mare libertate care stă încapsulată-n acțiunile fiecăruia dintre noi, așteptând să fie eliberată dacă suntem capabili să renunțăm naibii o dată la poveștile cu care ne identificăm.
***
Îmi decorez ziua cu o mare bilă albă și sunt adânc recunoscătoare pentru:
- Scop și nu plan!
- Dorința și voința de a mă antrena azi!
- Spaghetele astea simple pe care le-am învățat de la niște oameni tare dragi și apropiați cândva!
Iar frumosul meu nu poate fi decât adevărul ăsta fain spus mie direct de o Connie care a transcens materialul în astă seară:
https://www.youtube.com/watch?v=eXyEyNeVxDk&t=1478s