Ziua 201
Cred că somnul meu funcționează pe principiul container, cu cât se umple, cu atât încep să am treziri mici în noapte. Totul începe de pe la 4 și o duc așa, cu țârâita, până mi se aprinde becul de tot, semn că odihna, sau plecatul prin alte lumi, sau câteodată doar o stare de veghe, a umplut rezervorul până la flotor și ăsta a dat semnalul minții să pună lumină pe mine și pe zi. Nu înțeleg procesul care se desfășoară în spatele ochilor închiși și nici care e cocoșul ce-mi urlă prea diminețile, că în ultima perioadă ori flotorul s-a stricat, ori cocoșu-i dereglat, nu-mi ajunge ce e în rezervor și-aș mai vrea. N-am loc de întors și azi nici nu mai pot să mă întorc la somn, că-mi simt mintea alertă și corpul curios. Clasica paradoxală care locuiește în mine, care-ar vrea să împace și-o lălăială, și-o exaltare indiscretă asupra noii zile ce se prefigurează în viață.
Câștigă drept de veto minele meu care le-nțânează un strop pe amândouă și se adună neutră, dar cuminte, să treacă în revistă și prin filtrul inimii, șirul de mulțumiri, mai vechi sau mai noi, care mă susțin și-mi contribuie din plin la experiența asta, ușoară sau grea, dar întotdeauna fascinantă, care mi-e viața. Mă dau eu de ceasul morții de multe ori, dar în găoacea asta mică de îngânare noapte cu zi, în ceremonia mea secretă, stă mereu o recunoaștere, câteodată plină, câteodată mai printre dinți, că viața, care-mi vine sau pe care mi-o fac, e frumoasă. Nu faină, nu mișto, nu mirobolantă, frumoasă. Și la mine, frumos e top.
Corpul nu se opune senzației generale de ok, nici nu-mi curge sclipici prin vene, dar nici nu mă strânge vreo durere pe vreundeva, media e pe la mijloc, iar eu îi mulțumesc și lui pentru că nu-mi îngreunează drumul. Cu cât mai multe ajutoare și mai puțin balast de cărat și de aolit, cu atât mai bine.
Spiky a zburat din coasta mea și e deja pe prima treaptă, știe ea că, mai devreme sau mai târziu, îi vine și umana care, în viziunea ei, are două mari obligații prea dimineața: să-i dea ei să pape și să-i deschidă ușa către vagabonțeală. Câteodată, mai apare și-a treia în peisaj, dar e doar la discreția ei totală, când are ea chef: drăgăleala.
***
Pornim amândouă spre bucătărie, și deși nu mi-au alunecat ochii pe nicio fereastră spre afară, am o senzație, aproape carnală, de verde. Nu știu cum s-o explic și de fapt nici nu pot și nici nu vreau, e o minune care mi se întâmplă și pe care vreau doar s-o sorb, nu s-o descânt și nici s-o propovăduiesc pe mai târziu. E o stare de viață, de crud, de neașteptat miraculos care stă pe după colț, de posibilități, de exuberanță. Nu le-am chemat eu mental, ca să mă agăț de ceva să pot înainta în zi, pur și simplu au răsărit din neant și mi s-au cuibărit într-o cută deschisă de inimă, de unde pulsează în mine toată. Mă bucur că sunt prezentă la mine, mă bucur că nu le-am croșetat eu și, cu bucuria pe buze, trimit un mulțam tare pentru Inteligența asta fantastică care-mi netezește drumul, chiar și-atunci când eu inventez, din obișnuiță, dâmburi de rahat de care să mă-mpiedic.
Mi-am pus frunze de mentă în sticla de cupru aseară, nu le-am zdrobit, doar le-am dat drumul acolo și am pus apa peste, așa că apa dimineții mă învăluie pe dinăuntru cu aromă de mentă. E un cer absolut superb, intens, atât în albastrul lui definitoriu cât și-n albul pufos și bucălat al norilor ce-l pun parcă mai mișto în evidență. Niciodată n-am avut perspectiva asta: norii, albi, pufoși, gri, grei, negri, oricum ar fi ei, sunt un accesoriu care de fapt scot și mai mult în evidență albastrul superb de cer. Dacă de fapt bâlbele, dudele, durerile, suferințele mele sunt aici ca să scoată și mai mult în evidență frumusețea vieții? Perspectivă verde cu aromă de mentă la ceas mic. Faină.
***
Mai apuc să-mi fierb ceaiul și văd pe cameră că mama s-a trezit. Îi fac și eu un smoothie mic, așa ne-a fost înțelegerea, o zi da, una ba, azi e aia de da și i-am făcut unul atât de bun că poate facem toate zilele de da. Iau și pliculețul pentru Sassy și mă duc la ele.
E o vorbă care mie mi se potrivește diminețile astea la mama: m-am dus bou și-am venit vacă. Ca să adaptez la contextul zilei, m-am dus verde și-am ieșit ofilită. Mama, chiar dacă e zâmbitoare sau nu, trezită de-a binelea sau încă adormită, nu se mai prinde în nicio conversație cu mine decât monosilabic și sporadic. Știu că dac-aș deschide subiectul Sassy, cât e ea de frumoasă cu ochii ei albaștri, mama ar reacționa, Sassy e probabil ființa cea mai prezentă-n mama, dar mi se pare pe undeva o forțare și-o manipulare de joasă speță, să apăs mereu și mereu același buton, doar ca să văd că mama scoate aceleași cuvinte. Fac cunoștință cu situația, fac un efort să nu-mi las mintea coțofană să înceapă ea analize și paraanalize, doar să ia act și să trimită mai departe informația, să mă pătrundă cam peste tot pe unde ar trebui și să nu-mi mai vină așteptări de pe nicăieri, sub nicio formă. N-oi fi eu conștiență de multe, dar de asta sunt: ca să integrez ceva, trebe să exersez tot timpul, să tot dau la coș cu înțelegerea mentală pân-o nimeri în emoțional și s-o așterne pacea peste amândouă. Cred că asta e rețeta cu toate însă mă las furată de mirajul suferinței sau al neputinței sau al nedorinței și mă pun pe tânjeală. Ideea e că orice zi de tânjeală mă faultează egal cu o zi de neintegrare. Și cu cât nu fac loc în mine să așez firesc bucata, cu atât devine mai colțuroasă și mai drăcoasă și intră mai greu. Viața asta e un inside job CONTINUU, cum zicea profa mea de curs. Yep, văd și eu acum.
***
E duminică, e o liniște d-aia cuprinzătoare, e o răcoare plăcută și eu am ora mea de destrăbălare. Mi-e poftă de muzică clasică, mi-am umplut papilele de extaz cu smoothieul meu bun-bun și citesc. Pe la margini, când mintea-mi fuge departe la un cuvânt ce mă inspiră, mă zgândără iar dorul de ducă.
Ce m-aș bălăci în apă! Ce mi-ar plăcea să mă duc în mare, dimineața devreme, să fiu doar eu, apa și cerul, fără nimeni pe plajă, fără nimeni în apă. Să mă spăl cu albastru și pe piele și-n ochi, să fiu liberă, să-mi las acolo toate grijile nereale, toate ofurile superficiale, să mă dezbrace apa mea dragă de toate închipuirile care mă înțeapă și să mă lase like a baby girl. Pe nesimțitelea, am plecat de lângă carte și-am avut în nări miros sărat. Ce dor îmi e de apă! Ce dor îmi e de pădure! Cu o broboană de lacrimă-n ochi, c-așa știe sufletul să se răcorească, mi-am scos la suprafață știutul ăla că pot să fiu oriunde oricând, cu gândul și imaginația. Nu fug din prezent pentru că nu-mi place, setupul cu muzică și smoothie e fain, plec o țâră să-mi ostoiesc un dor și-o neputință momentană, ca să nu mă sugrume mai târzior. Plec conștientă că plec, dar mă întorc cu sare pe piele și cu zâmbet pe buze.
***
Singura noutate este că mama își alege singură ce vrea să mănânce și mănâncă tot la micul ei dejun. În rest, aceeași apatie îmbracă timpul petrecut cu ea și lângă ea, eu nu mai simt nevoia mea stringentă să umplu un spațiu cu vorbe, doar ca să se bulucească ele și să vină-n recul înapoi dintr-o mintea goală, culmea, dar închisă. Și de vorbesc, și de nu vorbesc, mama e liniară în expresie așa că m-a învățat ea, prin repetare matinală, să-mi drămuiesc și păstrez energia pentru alte chestii, mai utile și mai folositoare pentru mine. Nu e un act egoist neapărat, aș vorbi gureșă dacă aș vedea că o ajută, dar cum nimic nu vine înapoi, nu mă mai zbat inutil. Nu e cu răzbunare, e cu înțelegere și cu un dram de minte acolo unde altădată era emoție. Singura constantă e schimbarea.
***
Maximă ciudățenie, deși e omul lângă care mă desfac și mă demontez și mă frec și curăț continuu, domnul meu este singurul din lumea asta în fața căruia vreau să dau bine, over and over. E o mică luptă acolo în mine, între cea obișnuită în juma' de viață cu spoielile și cea care a înțeles că nu vrea cealaltă juma' de viață geamănă, între a fi cum cred eu că i-ar plăcea lui și a fi cum cred eu că sunt, curată și autentică, acolo, în dedesubtul tuturor foilor de ceapă. D-aia, de câte ori zice că ar trebui să fac într-un fel și eu am făcut fix într-altul, mă înfoi și mă supăr, pentru că de fapt mă simt și prost și proastă. O mentalitate stupidă și libidinoasă, pe care mi-am cusut-o atâția ani pe piele și de care mă mai împiedic câteodată.
Așa se face că azi, la micul lui dejun, în loc să ne savurăm timpul petrecut împreună, el scoate porumbelul și eu parez cu drama. Demența asta m-a învățat, atât de adânc în carne, încât aproape că nu mai dau sfaturi absolut deloc: nu poți aprecia o situație a cuiva deloc, poți doar s-o presupui, dar șansele ca presupunerile tale să fie în afara realității trăite de celălalt, sunt tare mari. El, în intenția de a mă ajuta, îmi dă sfaturi cum să fac și cum să dreg. Și de unde eram solară, tocmai ce fusesem la mare, m-a bușit instant plânsul. E în plânsul ăsta multă putere: pe de o parte, mă doare că mă vede impotentă, pe de alta, mă arde că mă văd eu impotentă și, pe deasupra, văd clar, extrem de clar, că efectiv nu știu cum să fac. Ăsta a fost momentul, de fapt intensitatea aia maximă din moment, în care m-am lăsat moale, să cad: în ochii lui, în ochii mei. Și, ca atunci când ceva te aruncă-n aer și la cădere, tu nu te încordezi, ci te lași molicel, să atenuezi șocul, căderea mi-a fost lină și a spart și-n mine dar și-n el, două convingeri. Eu mi-am văzut neputința și mi-am înțeles-o pe deplin iar el, pentru prima dată, a văzut că eu, omul soluțiilor, nu am o soluție. Nu că nu vreau să fac, nu că nu pot să fac, ci că efectiv nu știu PRACTIC cum să fac. Nu e ca și cum stau și nu acționez. Caut, mă frământ, vreau, încerc, dar nu mi s-a arătat încă modul și calea. În vulnerabilitatea mea maximă, n-am mai avut picătură de rușine în fața lui și pot să spun, cu mâna pe inimă, că nicicând nu m-am simțit mai aproape de o ființă umană cum m-am simțit față de el, atunci, acolo, în bucătărie, cu lacrimi mari de neștiință pe față. A sta gol și dezarmat în fața unei persoane, căruia vrei să-i arăți că ești plin și puternic, e cel mai mare act de curaj, dar aduce și cea mai mare recompensă ever.
***
Ușurată la propriu, cred că dacă m-aș cântări, acul ar arăta ceva kilograme mai jos, mă apuc să citesc emailuri și mesaje primite cu ocazia postării zilei 200. Habar n-am de ce am postat pe facebook că scriu de 200 de zile, cred că a fost și o răcorire, a fost un fel stângace de a striga și a cere ajutor, care nu poate veni decât din mine totuși, a fost poate și-o mână de ego, vezi doamne, eu scriu de 200 de zile (!), poate am vrut să azvârl parcă, virtual, demența asta din viața mea și-mi părea mie că printr-o postare, asta fac. O să aflu eu ce a fost în spate, până una-alta, a trebuit să fac față reacțiilor. Și una dintre ele a fost un mesaj primit care mă anunța că dacă am nevoie (din nou (!)), e tot "acolo". Primul meu impuls a fost să răspund înapoi, dar m-am prins destul de repede că ar fi fost din minte. I-aș fi replicat scurt că și eu sunt tot "aici". Apoi am alunecat pe panta gândului și mi-am dat seama că nimic, dar nimic, în lumea asta nu e întâmplător și nici risipă.
Faptul că mie mi-au dispărut oameni din viață, brusc, nu a fost ca să mă pedepsească pe mine, nicidecum. Au plecat din aproapele meu cei care, fie s-ar fi ars sub tirada evenimentelor care mie mi-au dat la glezne serios, fie nu s-au aplecat să mă cunoască cu adevărat niciodată. Cred că e o minimă delicatețe, între doi oameni care vor să-și fie aproape, să-și cunoască limbajul iubirii. La mine a fost dintotdeauna evident că, la greu, eu nu cer ajutor. Stau, mă dau cu capul de pereți, sufăr dar, dintr-o prostie lipită adânc, nu cer ajutor, deși mi-l doresc. Oamenii care au avut curiozitatea să mă desfacă, au văzut asta, că nu e chiar la nivelul 50 de joc. Așa că dacă vrei să-ți fiu alături și să ne și bucurăm, că viața are multe momente d-astea, poți să dai și tu un telefon, din când în paște, să vezi ce fac, să vezi ce simt, să vezi ce nevoi am. Poate o fi ego, poate o fi stupid, dar ăsta-i croiul momentan, mie mi se pare aiurea să sun pe cineva și să încep să-i turui eu cum sunt. Oi fi de modă veche, oi avea vreun rahat cu curtatul, habar n-am, cert este că mai sunt în viața mea oamenii ăia puțini care mi-au citit fix pasajul ăsta, l-au asimilat și-au înțeles că așa funcționez. Și, ce să vezi, în timp, după ce șocul s-a mai atenuat, am reînceput să sun și eu, când am timp, să inițiez și eu telefoanele. Asta înseamnă, cum spunea și Steve Jobs, taking a longer term view on people.
N-am mai răspuns la mesaj deloc și nici nu cred că o s-o fac. Nu resping pe nimeni, de viața ne-o alinia pe aceeași pagină cândva, mă voi bucura cu toată inima, de nu, nu (mai) e cu dramă și cu leșin de însingurare. Mulțam (și) lor că, de voie, de nevoie, m-am împins spre îndrăgosteala de mine și e tare bine așa.
***
Am primit pomană sarmale și, recunosc, că au venit la fix. Chiar nu mai știu ce să-i dau mamei la prânz iar sarmalele încă mai sună un clopoțel în memoria ei. I-am făcut și-o mămăligă caldă lângă și, fără strop de îndoială, am chemat coana mare la prânz.
Asta cu "fără strop de îndoială", fie e falsă prin vreun colț, fie ceva nu funcționează corespunzător, că a plimbat mama sarmalele prin farfurie până s-a răcit de tot mămăliga. Stupefiată și exasperată, am întrebat-o ce au, de ce nu-i plac. Nu mi-a răspuns. Am întrebat din nou, mai tare și mai apăsat, să transmit clar că vreau un răspuns, indiferent care o fi ăla. Nici a doua oară nu a răspuns. M-am așezat la masă, pe scaunul de lângă ea și am întrebat-o a treia oară, aproape că mă băgam în farfuria ei, unde-și ținea ochii. Mi-a răspuns că nu-i mai place NIMIC dar că mănâncă pentru că mă supăr eu. Doar dulce ar mânca și atât. Am insistat și-am mers și mai departe:
De ce nu-ți mai place nimic?
Că nu îmi e foame niciodată și că nu simt plăcere când mănânc mâncare, singura bucurie e la dulce.
Dar dacă ți-aș găti ce-ți place, ai mânca?
A ridicat ochii din farfurie și s-a uitat scurt, intens, tăios, fix în ochii mei:
Dar ce-mi place mie să mănânc?! Că eu nu știu!
A spus-o apăsat, nervos, supărată pe mine, ca și cum eu eram cauza neplăcerilor ei, la propriu. În clipele astea, pot să jur că mama înțelege și știe că ceva nu e în regulă cu ea. Privirea ei urlă ce cuvintele nu pot articula. E atâta claritate în energia care pleacă de la ea în aceste clipe încât obișnuința ei de-o viață, de a băga sub preș realitatea aia care nu-i place sau convine, nu mă mai minte. Știe dar nu vrea să știe. Din păcate, dansul ăsta este scurt, la pupitru de comandă intră destul de repede demența iar mamei doar nu-i plac sarmalele, nu mai știe și de ce. Ok, chiar dacă înțeleg, va trebui să hrănesc în continuare corpul, asta nu e o decizie pe care o pot lua eu. Și chiar de-ar fi, nu cred că aș lua-o. Everything will unfold as it should.
***
Mi-e dor să mă uit la film așa că, fără prea multe protocoale, caut pe net unul care mereu mi-a făcut plăcere, Something's gotta give și-am plecat la Hamptons. Am râs, am plâns, mi-au plăcut decorurile, replicile, actorii, m-am relaxat, am uitat, și-n dansul ăsta m-am eliberat de toate de nici măcar n-am simțit când. Ca un văl ridicat de pe ochi, am știut, iar, că viața asta e simplă, dar doamne cât îmi mai place s-o brodez! Dacă devin de ceva acut conștientă, este că trebe să mă antrenez sa iau lucrurile fix așa cum vin și să le las să plece taman la fel, fără să mai croșetez pe marginea lor. Dar până ajung la finețea asta de "guru", trebe exersat every fucking day cu prezență și conștiență și cu lupa pe moment, să mă prind acolo unde-s căpcăună și las momentul să mă trăiască, în loc să-l trăiesc eu pe el.
***
Seara trece și ea molcomă, unghiile mamei nu mai suportă pilire și doar le dau cu cremă și le înfășor în degete de mănușă de menaj, să stea acolo peste noapte și crema asta magică cu uree să macine până la capăt și resturile copitelor care se încăpățânează încă să rămână pe loc. Or fi ele dure dar eu îs consecventă, vedem care pe care în maxim o lună.
***
Am avut o zi faină și interesantă, dacă privesc rece, ca la disecție, din tangențele cu mama îmi culeg multe diamante învelite-n coajă de durere sau strângere de inimă, încep să mă las din ce în ce mai mult în seama Universului și mai puțin pe mâna mea, aia care vrea să controleze, am mai cucerit o baricadă pe care mi-o pusesem singură în relația cu domnul meu, mă întorc la libertatea de a fi eu, eu, cu cât mai puține identificări pompoase sau egotice.
Și mulțumesc cu plin de suflet pentru:
- Liniștea magică pe care mi-o culeg dintr-un albastru infinit!
- Curajul și sinceritatea ce mi-au venit în ajutor azi!
- Jack Nicholson și Diane Keaton!
Clipa mea de frumos este:
