Ziua 2
M-am trezit devreme. Cu ochii încă închiși, mi-am rostit în gând întrebările de putere, în liniștea nopții. Dar în acea liniște am simțit un gând, ca un sfredeluș, care nu mă lăsa să mă concentrez, care mă împungea ca andreaua prin gard: uită-te pe cameră, să vezi ce face (mama). Am terminat grăbită și mi-am aruncat un ochi pe cameră. Hait, mama doarme încă! Ea, care se scoală mereu cel mai devreme...
Am coborât bucuroasă că am câștigat timp să nu le mai fac pe toate pe fugă dar mintea deja începuse sabotarea: dacă e ceva în neregulă cu ea? Dacă a făcut un AVC? Dacă aia, dacă ailaltă?
Am tras rapid două învățăminte:
- În bolile mintale nu există reguli. Chiar dacă până acum la 6 era în picioare, uite că sunt zile când doarme mai mult,
- Trebuie să găsesc un mod prin care mintea mea să nu mai aleagă primordial scenariul cel mai sumbru. Gândurile vor veni dar să încerc să întăresc mușchiul ăla care alege ideea pozitivă.
La 7.30 m-am dus peste ea, deși vedeam pe cameră că încă doarme. Deja inima-mi era îndoită de grijă și voiam să tai suspansul. Mama era bine, dormise bine, totul era bine. Ce ușurare!!
Învățămintea numărul 3: începe să exersezi și mușchiul ăla care să te ajute să nu-ți mai schimbi starea interioară în funcție de ce se întâmplă în exterior. Nu e ușor, la nivel mental știm asta cu toții dar e al naibii de greu să te detașezi. Pentru că da, în spate este de fapt un atașament și o frică. Dacă reușești, prin exercițiu, să le depistezi, să le lași să se disipe de la sine, poate că asta e cheia. Vom vedea. Cert este că am făcut curățenia și am spălat rahații cu inima muuuult mai ușoară azi, după ce trecusem printr-un mini-calvar indus de propriile-mi gânduri.
***
Iar m-a apucat tristețea. Mi s-a făcut un dor până în măruntaie de mers prin pădure, prin natură, să stau să privesc o apă sau munții sau cerul, liberă în cuget sau în fizic... iar m-a podidit plânsul și mi se strânge parcă toată ființa în gât.
***
Am strâns din dinți și mi-am făcut curaj să fug până la Lidl (la distanță de 5 minute cu mașina). Domnul meu lucrează de acasă așa că dacă e ceva, am totuși un timp de manevră. I-am spus mamei că fug la cumpărături și am rugat-o să stea cuminte, la ea în “apartament”, să nu plece pe scări, că vin repede. O dată, de două ori. M-am îmbrăcat și înainte să plec, i-am mai spus o dată că oricum uitase.
Cu telefonul lipit de ochelari, să văd dacă o apucă cheful de pornit pe scări, am fugit.
Pe drum mi-am dat seama că îmi împart timpul aproape matematic: juma de oră pentru smoothieuri, ceai, cafea, apa caldă, juma de oră pentru făcut curățenie la ea și spălatul ei, o oră maxim pentru făcut mâncare, 2 ore de făcut curat pe etaj, etc. La mine nu prea mai e loc să intre alte acțiuni decât cele pe care le am deja în program. O nebunie…
***
La Lidl, la cărucioare, am observat 2 bătrânei care căutau fisa de 5 bani. M-am uitat în portofel și tocmai când le întindeam fisa, bătrânica scoate triumfătoare fisa din gentuța ei. Am zâmbit toți trei iar bătrânelul îmi tot mulțumea pentru gest. Înăuntru, vine după mine și-mi dă soluție să torn în palme și să întind pe mânerul căruciorului, cu ochii numa’ zâmbet. (dacă nu-mi place pentru încă ceva masca este că nu mai vezi zâmbetele oamenilor…) Toată această interacțiune a fost ca un balsam pentru sufletul meu hărtănit din ultima vreme, ca o pătura pufoasă peste un corp chinuit. Așa m-a umplut de bine umanitatea din noi că mi-a pus un zâmbet larg pe față și o scânteie de bine în inimă. Cine nu are bătrâni, să-și cumpere!
Am cumpărat rapid, m-am bucurat că am găsit maiouri pentru ea, am zburat înapoi acasă. Faza cu maiourile trebe menționată pentru că, pe cât de banal sună, pe atât de puternică a fost în mine.
***
Până acum, am evitat vaccinul. Nu am studiat nici prourile, nici contra ci doar mi-am ascultat intuiția care-mi spunea că nu e cazul. Când am adus-o pe mama, am îndesat într-o pungă niște haine și aia a fost tot. În acea pungă, am pus și maiourile pe care le avea ea prin casă și pe care eu le-am putut lua în agitația de atunci. Ei bine, aceste maiouri arată ca vai de ele. Rupte, cusute, peticite, îngălbenite. Iar eu, fără vaccin, nu pot intra în niciun magazin de haine să îi cumpăr altele. Și la cum văd eu interacțiunea cu ai mei, va trebui să mă descurc singură. Așa că ăsta a fost triggerul pentru care, pe 9 ianuarie 2021, m-am vaccinat. Și mi-am propus ca atunci când termin toată schema, să o iau pe mama să o duc la mall, la film, la coafor, să îi iau maiouri și șoșete și dresuri și tot ce îi dorește inima. Pentru că merită, pentru că vreau să o răsfăț și pentru că mi-i tare drag de ea!
***
Am ajuns acasă, m-am apucat să îi fac mâncarea de prânz. Aici iarăși am avut un șoc: mama nu mai știe să facă mâncare. Nu mai știe nici măcar ce mâncăruri îi plac... știe însă că îi place un foietaj cu nuci pecan de la Lidl și îmi repeta, cât de des își aduce ea aminte, să îi cumpăr.
Nu-i bai, îi fac ce cred eu că i-ar plăcea. Eu sunt vegană dar nu o pot forța să fie la fel așa că îi gătesc, nu în fiecare zi ce-i drept, mâncare cu carne.
Am urcat la ea să îi spun că am venit, că e gata mâncărica și am găsit-o într-o dispoziție de zile mari. Îmi povestește cu exaltare că azi dimineață, în somn, și-a adus ea aminte, de nu știe unde, cum m-am căsătorit eu cu domnul meu, cum ne-am cunoscut și era atât de încântată că îi revine memoria că nu m-a lăsat inima să îi spun că noi nu suntem căsătoriți. Are așa o mină de copil fericit și i se măresc ochii a bucurie sinceră și curată că nu pot să zic decât ca ea.
Am plecat cu inima strânsă de la ea din “apartament” și iar m-a bușit plânsul. Am intrat în baia din dormitorul matrimonial unde e așa o liniște mișto și un calm și un miros fain și o căldură plăcută că parcă m-a îmbrățișat bunica într-o dimineață de iarnă. Am început să plâng pentru că vreau o liniște și un calm și o căldură cum erau înainte când totul era “normal”. Nu vreau acest nou normal!
***
Mi s-a amplificat această stare de disperare și pentru că a mea copilă, plecată la Paris de ziua ei, îmi spune că vine la noi când se întoarce în țară. Până să o aduc pe mama, locuia cu noi și ăsta era normalul. Acum a plecat ca să o putem acomoda pe mama. Realizez mental că e o stupizenie, că singura constantă e schimbarea, dar emoțional am dificultăți în a accepta realitatea asta. Și cu cât o resping mai tare, cu atât mă accidentează mai grav.
***
Respir. Trag aer puternic în plămâni și mă întind în mine în toată pielea mea. Parcă vreau să mă expandez cât mai mult ca să se împrăștie durerea pe o suprafață mai mare și astfel să se risipească și să doară mai puțin.
***
Am reușit să vorbesc cu psihiatrul mamei și doamne, ce confort psihic a fost!! Cât de bine este să vorbești cu cineva care știe prin ce naiba treci, care poate să-ți dea un sfat avizat, care știe doar să te asculte pentru că știe că oricum there is no way back. Îi sunt profund recunoscătoare și o să am grijă, când o să ies din mașina asta de spălat în care am nimerit, să mă centrez și să îi trimit un gând bun înapoi. O să începem o nouă medicație, o să mă ajute să depun dosarul pentru pensie de handicap și îngrijitor, o să am un sprijin real. Parcă am primit o pereche de aripi.
***
Obsesia mamei de azi: să scot 100 ron să îi dea cadou copilei mele, de ziua ei. Cât am jucat table cu ea, cred că mi-a spus de 20 de ori. Iar eu, nu știu de unde atâta calm, îi spuneam mereu că deja am scos, că sunt în portofelul ei, că totul e ok.
***
Iar cele 3 lucruri pentru care sunt recunoscătoare azi:
- Că nu ne-am pierdut umanitatea!
- Că primesc ajutor de la un specialist!
- Că domnul meu m-a îmbrățișat și mângâiat pe față azi!