Ziua 197

Ziua 197

Nope, încă nu s-au aliniat planetele pentru mai multe ore de somn, în schimb s-au aliniat pentru mai multă energie, invers proporțională odihnei. Nici nu știu cum de mi s-au deschis ochii la ora asta mică de prea dimineață, ca la păpușile cu baterii noi. Indiferent ce e, să fie primit! Incredibil cum îndeplinește Universul ăsta cererile, are o "minte" oleacă twisted, eu cer somn și odihnă, el nu-mi dă nici una, nici alta dar în schimb, abund în energie. Cel puțin, acum, la primele ore. Cum ziceam, primesc.

Și gândul ăsta de primire difuzând raze de acceptare a darului fără crâcneală în interiorul meu, mi-aduce-n moment tot ce primesc în fiecare clipă, bun și nebun, să mă bucur sau să învăț, să urlu sau să cânt, să iubesc sau să accept, să iau și să dau și mulțumesc umil, dar cald, pentru toate. Nu mi-am uitat amica claritate pe care o invoc zilnic și îi dau și ei tributul binemeritat. Plus prietenului meu, care nu m-a lăsat la greul ăla emoțional dus de pruncă și m-a adus la un greu emoțional dus de adulta imaginată ce-am devenit, corpul ăsta fain de care de abia acum am început să am grijă cu adevărat.

Nu mi-am uitat nici mâna de prieteni, mai vechi sau mai noi, și-mi fac timp să le trimit din energia asta cu aromă de mutat munți, un gând de bine îmbrățișat cu suflet. Am grijă însă să-mi aduc sufletul, ce l-am făcut pelerină, înapoi, să mă întregesc eu și să nu le prisosească lor.

E încă devreme, așa că-mi trag cu putere o bucată bună de timp în dreptul scanării corpului și mă fac mică-mică, să mă preumblu ca o biluță prin tot costumul ăsta de carne. Doar piciorul stâng are o fierbințeală-n talpă și aceeași senzație stranie de durere de os, pe lung, de sus până jos și înapoi, dar nu e nimic deranjant, cred că deja am integrat în natural această senzație. În rest, simt energia asta ce mă străbate ca argintul viu, peste tot, iar în urechi, pe lângă tinnitusul obișnuit, aud un zgomot mic, ca de cristale. Sună pompos dar e cât se poate de adevărat, e vorba de otoliții din ureche care se aranjează o țâră mai cum vor ei. Una peste alta, elementul nou, energia asta mișto, îmi dă cu gâdilici prin tălpi și mă ridică la verticală scurt și concis. Rise and shine!

***

Spiky a prins și ea o rază din soarele dimineții ce mă animă pe mine pe interior, că azi nu mai ratează o coborâre cu mine și ne destrăbălăm ca două obuziere de data asta pe scări, spre bucătărie.

Țiganca asta mică e mânată de chestii mai frivole și mai de primă mână, cum ar fi foamea din stomac și nevoia din vezică. Fix în ordinea asta i le și satisfac și mă trezesc singură, cu apa mea caldă dar simplă, nu am nevoie de niciun brizbriz sau artificiu, și de cerul meu rece de albastru. Nu-i clar, are pufoși rozalii deși, dar fundalul pe care se mișcă diafanii este de-un albastru așa cum mi-l cunosc eu pe celest: onest și calm și imens. Ia să iau și eu câte-o hălcuță din fiecare atribut d-ăsta, să mă îmbrac azi! Ce mă costă?

***

Curtea mea are și ea nevoi tot de bază, nu s-a elevat oricâte descărcări emoționale am vărsat eu în ea, așa că udatul îmi ocupă o bună parte din timpul dimineții. La roșii, unde trebe pusă apă cât mai jos, mai lângă rădăcină, imitat de picurare, nu stropit ca la trifoi, să pui câte 5-7 litri de apă per plantă, 38 de fire, e ceva. Plus că astea sunt verișoare cu Vrejul de fasole al lui Jack și și-au propus să mă ducă pe vârfuri până la cerul ăsta pe care-l curtez zilnic, așa că e nevoie să tot copilesc la ele și să le tot leg. După udatul la rădăcină, cu vermorelul pe-o aripă, dau din nou cu papa bun, de data asta extract de alge marine, foliar, să se servească ele cu cât au nevoie. Dau și pe arțari, să-și facă frunzișoare noi, și dau pe tot ce prind și e verde. Gata, am intrat în priză!

Mă oprește doar mieunatul lui Sassy, auzit în camera mamei, semn că pe ea nu o interesează că "mai avem nevoie și de iarbă", ea își vrea pliculețul și mângâierile și după, potopul. O fi și asta mică vreun pui de Leoaică, după zodie.

***

Încă nu mi-e clar unde e linia aia care separă așteptările mele de speranțele mele, amândouă concurând cu succes la categoria "inepții" în mentalul meu dar la loc așa, mai în primele rânduri, în emoționalul meu. Mă observ când urc că tare aș vrea ca-n spatele ușii de la mama să fie mama, să dispară, ca luate cu mâna de Universul ăsta care poate face de toate, demența, bătrânețea, neputința. De-ar fi atât de simplu! Ca să ne dea o importanță și o asumare de responsabilitate, Universul a zis că nu vrea să se joace singur, cu toate puterea la el, așa că ne-a pus în mână liberul arbitru, să fim de la egal la egal. Pune el o mână la făcut, punem și noi una, c-așa se face treaba în echipă. Numai că noi am uitat cum se joacă, ne-am pus în fund, ne-am lepădat de liber arbitru și stăm cu mâna-ntinsă la cerșit de la partenerul nostru. Nope, nu așa ne-a fost vorba și aici, în marele joc de viață și moarte, nu e cu înduplecări, cu "lasă că merge și așa". Degeaba vreau eu ca Universul să facă și să dreagă, dacă mama nu vrea sau nu poate sau nu știe, deși o susțin, să pună și ea mâna, se dărâmă totul. Mai nasol e, că se dărâmă-n capul meu și-n karma mea.

Mă uit la ea, să văd ce zăresc acolo în privire, a zâmbet, sau în cutele dintre sprâncene, a încruntare, și e un teren gol de orice trăire. O întreb eu vesel "cum ai dormit, domniță?", dar ea nu prinde nuanța și răspunde plat și sec. Ok, nici azi nu ne conversăm, păcat, ai ratat o zi în care aveam prichindei pe limbă și te-aș fi putut trage de acolo unde te duci și te mlăștinești!

***

O dată bagată la 220, nu-mi trag frâna nici pentru smoothie, pe care mi-l sorb din mers, ud plăntuțele și în casă și pe terasă, unde tronează busuiocul meu super fain și super aromat.

Nu știu când a zburat timpul că parcă acum am făcut ochi dar prezența domnului meu la micul lui dejun, e semn că mi s-a scurs timpul "liber".

Trag pe nări mirosul ăsta bestial de cafea prăjită și proaspăt râșnită, singurul care-mi place la cafea de altfel, și sorb încetișor din ea, în timp ce aspir cu tot ce sunt bucuria din prezența domnului meu în spațiul și timpul meu. Și azi e bine iar eu îmi dau seama că totul e programare mentală: nu e cu nimic diferită o dimineață de acum de una din timpul săptămânii când lucrează, cu excepția unei etichete care schimbă macazul: concediu. O programare stupidă dar a naibii de eficace.

Îi ascult poveștile, mă lipesc cu totul la viața lui și-mi dă curaj să fac planuri. Și d-alea mari, de plecat departe, și d-astea mici, de plecat aproape. Tot insistă că vrea să m-ajute, să-mi mai ia de pe umeri din multele to do-uri zilnice ale mele așa că, îmbină și utilul și plăcutul într-o deplasare cu mai multe puncte de atracție: la copii, să ia un ventilator de cameră, la Ikea să ia un suport de telefon și pungi resigilabile și la Altex să mai cumpere un ventilator nou.

Transpiratul ăsta al mamei, care o face să se schimbe de o sută de ori pe zi, mi-a sugerat ideea unui ventilator care să-i mai ușureze viața. Domnul meu ar vrea și el unul așa că astăzi, prin drumul lui, sper să le bifeze pe toate.

***

Am adus-o pe coana mare la micul dejun, mai mult așa de plimbare, că nu a mâncat cine știe ce. Mă amuză acum, dar au fost perioade când mă irita și mai mult, cum dacă mă fac ofuscată pe nemâncatul ei, schimbă într-o nanosecundă subiectul și bagă la înaintare o amețeală. De fapt, de ceva timp, dacă zic ceva ce ei nu-i convine, conform nu știu căror site care cern prin mintea ei golită, imediat îmi servește "stai c-am amețit", să sugă cu putere compasiunea și grija mea. O fi nedespărțit de ființa umană egoul ăsta, da câteodată e așa de libidinos… Deși inițial m-am îngrijorat cu amețelile astea, am avut dăți în care am observat, recunosc că scârbită, nu cu toleranță, cum dacă ieșeam din cameră atunci, în urma mea mama se ridica cu nonșalanță și se ducea la baie, fără picătură de amețeală. Totul e doar de show off.

***

Îmi iau și eu micul dejun, care mi se pare ca un prânz deja, să-mi pun ceva în desagă pentru curățenia care mă așteaptă, în toată casa.

Am uitat cum e să deleg facerile de care mă ocup așa că, printre îmbucături, îi explic domnului meu, cu punct și virgulă, ce are de făcut și pe unde. Pentru că el, ca bărbații în genere, nu e atât de multitasking cum sunt eu, ca femeile în genere, nu are răbdare și nu ascultă până la capăt ideea, mă întrerupe, mă fragmentează, că la final nu mai înțelegem nici unul, nici ce-am vrut să zicem, nici ce e de făcut. Toate astea în timpul micului meu dejun, pe care voiam să mi-l savurez. S-a dus naibii toată poezia, am reușit să mă irit și să mă victimizez și restul mâncării s-a dus cu noduri mari. Plus dialogurile alea sterile în mine.

***

Ca să consum o stare ce-a răsărit parcă din neant, am început curățenia. Am încă energie, am și niște nervi acum, așa că merge datul din mâini ca uns. La fel și datul din minte.

Că tot am alunecat pe panta de victimă, merg mai departe tot așa, cu tupeu.

De ceva timp am realizat că dacă nu-mi fac timp și nu-mi iau lupa conștienței cu mine, s-o pun pe clipe mici eu, prea multe din exteriorul meu către mine nu vin. Ici colo câte-o atenție, disparată, pe care o prețuiesc ca o nestemată dar "cu o floare nu se face primavară". În muțenia mea, am acceptat că greul va trebui să-l duc eu și, după ceva zbateri, am integrat asta. Nu mai stau cu mâna întinsă la nimeni să mă ajute, mi-am întărit mușchii și mă apuc singură să croiesc ce e de croit.

Parcă am intrat pe un culoar de acțiune în care din laterale vine, răruț, câte-o încurajare sau câte-un ajutor. Am făcut un salt față de începutul demenței în viața mea de acum 8 luni, nu mai cer, cert sau caut multe de la mulți, într-un fel inconștient, m-am abrutizat, m-am înfășurat într-un stil de făcut ce e de făcut și atât, ca să nu mă mai destabilizeze nimic. Știu că trebe să le fac, aproape pe toate, și nici nu mă mai sperie, nici nu mă mai plâng. Că mai obosesc, că mă mai aolesc, e umana din mine, viața mea zburdalnică încă neconsumată, care se adună acidulată sub dop, dar în linii mari, am intrat pe un făgaș. Asta nu înseamnă că nu m-ar mângâia o conversație caldă și atenția sau un ajutor.

***

Cu ronțăieli adânci în creier dar și echipată cu energie-n acțiuni, am terminat rapid la noi și trec la camera mamei. Care-mi dă brusc una la stomac: mama, pentru că simțea miros de transpirație, s-a dat cu parfum la subraț. E o duhoare în cameră de te leșină. Nici nu știu ce să spăl mai întăi, camera sau pe mama. Încep cu camera, continui cu baia și finalizez apoteotic cu mama, spumuită și frecată, să scăpăm de mirosurile amestecate. De la intensitatea mirosului, parcă și gândurile mi-au stat. Păcat că n-am fost pe fază, să mă bucur de liniște, că mi-a dat constant la glezne izul ăsta, insuportabil pe căldură.

Termin etajul și mă grăbesc spre parter, să termin de făcut și acolo treburile și să pornesc și mașina de spălat. Cred că dacă ar avea 500 de grade la vreun program de spălare, p-ăla l-aș alege constant pentru textilele de la mama. Și continui ronțăiala de unde am lăsat-o.

***

Well, intrată pe drumul ăsta, în care consum și mă consum mult și în fizic și în emoțional, orice "atac" din exterior mă descumpănește. Mă opresc, o țâră speriată pe moment, să înțeleg de unde vine zgomotul care crește asurzitor în mine și mă regrupez greu. Iar dacă vine de la domnul meu, la care ușa inimii e mereu deschisă, e și mai nașpa.

Pentru că el este meteo îmbufnat, căldurile astea l-au dovedit și s-a transformat în arici. Așa l-a perceput și copila mea, așa l-am mirosit și eu la telefon. A fușterit cam toate de pe listă, a bifat unde era și interesul lui și s-a reîntors acasă un pachet de iritare. Care, c-așa-s eu, a alimentat și mai mult credința mea, limitativă sau nu dar pe care o percep din ce în ce mai reală, că, pe viitor, să fac singură ce am de făcut. Eu nu dau în fiert nici de la căldură, nici de la oboseală, ca Agripina, o dată hotărâtă că le duc, le duc. El însă e ca o flacără alimentată brusc cu benzină, face flamă mare și apoi se liniștește. Altfel decât mine unde, în liniștea așezată greu dar pătrunzător, toate vorbele și acțiunile celor dragi urlă. Fiecare are modul lui de a trece prin lucruri și digeră diferit. Ca să-nchid cercul tot cu victimizare, pe viitor nu mai deleg nimic, ca să nu mă mai ardă nicio iritare momentană, și de înțeles, de către cineva dispus să se pună-n și papucii celuilalt. Numa' că eu azi nu m-am pus, ba chiar, din poziția de victimă lovită ce mi-am luat, strig "Da' numa' io trebe să mă pun în alți papuci? În ai mei de ce nu se așează nimeni?!"

***

De când m-am trezit, în afară de micul dejun al domnului meu, scurtuț, nu am stat locului.

Cu o mână întind rufele, cu alta pregătesc prânzul mamei și energia încă mă ține, spre surprinderea mea. Universul când dă, nu se joacă, iar eu iau cu ambele mâini și zic Bogdaproste, este primit!

Nu știu când a trecut mai mult de juma' de zi, dar știu că nu m-am aplecat cu atenție să sorb și eu ceva sevă de bine din clipe. De altfel, nici nu prea am avut clipe altele decât frecat, scuturat, strâns, spălat iar în ele, oricât aș croșeta eu pe margine, nu prea am cu ce să mă răsfăț.

Următorul to do de pe listă, prânzul mamei, se derulează liniștit, poate mama a înregistrat în spatele minții conștiente care nu mai e conștientă, că am muncit toată ziulica și îi conduce acțiunile asftel încât să nu-mi îngreuneze și mai mult traseul. Mulțam pentru asta, mănâncă tot, nu ne conversăm prea mult că e obosită, n-a putut egoul ăla mutant al ei să nu scoată un cap hidos o țâră. Muncesc eu dar ea suflă greu, de zici că tocmai ce-a cărat pietre de moară.

Mă amuză situația și-n zâmbetul ăsta mic din mine, care nu se așterne și pe chip, se sparge și victimizarea asta ce-am cărat-o cu mine până acum. În locul ei apare un mugure nou de înțelegere că mama, conștient(ă) sau nu, nu face toate lucrurile intenționat, ca să-mi facă mie viața grea. Atât se pricepe să facă și e modul în care ea știe să ceară, strâmb și sucit, atenție și grijă. N-a învățat-o nimeni niciodată să ceară curat, cu subiect și predicat, și atâta a ascuns dorințele și nevoile ei sub pături de "n-am nevoie", că nu știe decât folosind tertipurile egoului. Ăsta e limbajul ei de iubire iar eu încep să-l pătrund, greu, și, și mai greu, încep să-l satisfac. Și eu sunt umană, și eu încă am porniri de pus exteriorul pe tiparul meu interior și unde dă pe dinafară, tind să tai, unde nu e complet, tind să proiectez. Trebe să mă învăț, zilnic, să accept și să permit.

***

Deși s-a-nmuiat victimizarea, nu s-a topit, e acolo, într-o latență și știu că singura soluție care ar șterge-o este comunicarea deschisă cu domnul meu. Dar eu nu am sufletul să amestec vorbe și trăiri în prânzul nostru și las pe altădată o situație care mocnește potolit. Cândva, când oi simți eu momentul potrivit, o să sting mocneala asta, așa cum trebe. Acum, după ce m-am eliberat un strop de jugul idiot de plângere de milă, vreau doar să respir, să mă bucur de un moment de relaș și de o masă bună, lângă domnul meu care, eliberat de căldura de pe drum, a revenit la cintezoiul ce era. Bun așa.

***

Restul după amiezii mi l-am petrecut în liniștea mea, dar în viețile altora, în citit. Cred că modul cel mai inedit în care pot să trăiești viețile altora fără să te simți impostor sau copiator sau băgăcios, este să citești. Asta e recompensa mea după o zi de dereticat, în casă și-n curte, un strop de relaxare pentru mintea mea care caută mereu cauze, vini, soluții, vindecaări. Am lăsat să se petreacă totul în subsidiar și eu am dat o fugă prin carte, în alte intrigi și alte trăiri. Ale altora, povestite din alte perspective, că trăirile sunt aceleași la toți.

***

M-am oprit din călătoria faină prin alte vieți cât să mă ancorez brutal în a mea, în momentul ăla strângător de nări, al pilitului de unghii. Pentru că ele se micșorează pe zi ce trece, îmi este din ce în ce mai greu să pilesc ce a rămas fără să ating și piele câteodată, iar asta o face pe mama să mă certe urât. E un cocktail periculos, oricum nu-mi face plăcere fizic, mă mai irită și emoțional, că doar nu pilesc pielea intenționat. Dar ea nu vede decât brutul, suprafața și de acolo și reacționează. Pilesc gentil și încet, se prelungește și mai mult momentul ăsta scârbos, dar mă întărește gândul că mult a fost, puțin a rămas. În curând nu voi mai avea ce să pilesc și ăla va fi finalul acestei experiențe din care încă nu m-am dumirit ce trebe să învăț. Poate doar anduranță la condiții vitrege. Ah, și mama nu vrea ventilatorul, că e prea tare și prea rece și prea zgomotos. Lasă că nu transpiră așa de rău...

***

Se duce și marele galben la somn, se scurg și firicele mele de energie și mă pregătesc să-nchid o zi așa și așa, mai de umană, mai cu plângeri, mai cu discuții, în mine sau în afara mea, dar cu recunoștință pentru:

  1. Energia asta plină cu care m-a umplut Universul!
  2. Roșiile mele superbibilite!
  3. Literatură!

Clipa mea de frumos este: