Ziua 194
Nici nu am deschis ochii la noua zi, că am avut o senzație acută de încâlceală. Pentru că nu am lăsat nimic încurcat peste noapte, am pus apăsarea asta îmbârligată pe probabil niște vise care-au fugit zburătăcite de intensitatea luminii. Mi se pare tare cum participă corpul ăsta la vise, deși parcat într-un somn, mai adânc sau mai de periferie, și imprimă în întregimea lui niște trăiri pe care apoi, conștientă, de fapt corect spus trezită, nu știu de pe unde le-am cules. Încerc să nu stau prea mult pe terenul ăsta de nisipuri mișcătoare, să mă adun și să mă scutur pentru trăirea, la propriu și cu adevărat, a unei noi zi, spre folosul și binele meu. Nu mai vreau risipă de timp al meu.
***
Cu toată dorința mea de nou, mi-e greu să mă focusez pe interiorul meu, partea aia faină, cu mulțumiri și recunoștințe, mă tot trage ața către apăsarea asta ce-o simt ca o pată neagră pe suflet. Hait! De la o veni?! Imediat, c-așa-i în tenis când dormi pe tine, lângă pata neagră vine să se așeze un gând-panică, să facă rostogolul și mai mare, să mă cuprindă cât mai pe de-ntregul, dacă se poate: oi avea vreo presimțire, vreo premoniție? Aiurea, nu prea am avut d-astea la viața mea, la mine când vin, vin brusc să-mi dea lovitura de uchimata, nu mă ia pe la Ploiești, deci tai de la rădăcină gândul neprietenos și mă aduc din nou la zona albă a recunoștințelor. Mai reușesc să leg două-trei și alt gând gri îmi dă târcoale: te-ai uitat pe cameră să vezi ce face coana mare? Nu, nu m-am uitat că încă nu vreau să mă bulucesc toată în partea aia de uman din ființă, aia care se ocupă cu făcutul. Poate ar trebui să verifici totuși! Încep un dialog steril între mine, ființa, care s-ar concentra o țâră pe a fi și mine, umana, care arde de nerăbdare să bage lemne-n focul acțiunilor de a face. N-ar fi așa de rău dacă acest dialog nu mi-ar mânca timp și nu m-ar devia grosolan de a o simplă pauză de toate, în care să trimit un pachet de gânduri aburinde de mulțumire. Tocmai ce decretasem că nu mai vreau să pierd timp și ia uite ce m-am învârtit în jurul minții de mi s-au încrețit toate ideile.
Ok, dau reset, mai ies alte două-trei mulțumiri și înțeleg că azi nu e o dimineață în care să-mi iasă. Atâta mă câcâi că mi s-a luat, nu mai are niciun farmec și mai bine mă opresc înainte să fac un bâlci dintr-un mic ritual fain.
***
Hai să vedem cum stăm cu fizicul. În fundal o durere de cap, mai în surdină, în rest, totul e corespunzător, mă întind mai mult din reflex decât conștient și gata, hai la verticală că nu prea m-am înțeles cu mine în astă prea dimineață.
Spiky, la întrecere cu domnul meu, refuză participarea în zi la ceas încă mic pentru o sâmbătă și se lățește toată pe spațiul rămas liber în urma mea. Las cu o urmă de regret o priveliște tare frumoasă, în spatele meu. Am agățat și întrebarea aia ce stă parcă mereu pitită pe dup-un colț: eu când o să mă lăfăi?
***
Până jos la parter am ajuns tristă. Apa caldă, cerul limpede și verdele vieții de afară mai rău m-au afundat în melancolia asta cu tentă spre cenușiu. Ies pe terasă, știu eu că acolo am lăsat mereu momente mișto, poate mă întâlnesc cu vibrația lor și o împrumut pentru clipele astea în care mi s-au scufundat corăbiile, fără vreun motiv clar. E fain afară, plăcut, cu grade mai puține decât în casă dar tot nu reușesc să aduc stropi de bucurie în prezentul meu. Ce aș putea să mai bag în clipa asta care cică e perfectă așa cum a venit? La întrebarea asta bruscă și neașteptată pentru tristețea mea, luată pe nepregătite, nu am răspuns. Nu știu ce m-ar face fericită acum. Că pare c-am ales să nu fiu, dar zău dacă am habar de ce.
Îmi fac smoothie și-l las cât îmi ud roșiile.
De câteva ori, m-am scuturat puternic, fizic, pentru că aproape că mă enervează starea asta în care fac totul mecanic, în care nimic nu-mi atinge butonul de apreciere măcar, dacă nu se poate direct p-ăla de bucurie și fușteresc clipe prețioase. Oricât văd ceața asta ce-mi stă pe creier și-n prezent, oricât vreau s-o dau la schimb pe altceva, nu-mi iese. În prea dimineața asta, tristețea e în mine și s-a hotărât să mă locuiască ferm, o bucată de timp. Ca să reduc stricăciunea la cea mai mică posibilă, renunț să mă împotrivesc. Beau paharul până la capăt și la smoothie, deja plângeam.
***
Dacă m-ar vedea cineva acum, câtă amărăciune am în mine și cum plâng de mama focului, și m-ar întreba de ce, cred că aș începe de la '48 încoace. Mi-aduc aminte de toate tristețile mele din viață, de mic copil, adolescentă, tânără, adulta închipuită și cea care trăiesc vremurile demente de acum și mi le plâng pe toate. Ori le-am reprimat, ori nu le-am mai plâns de mult, că s-au adunat dragile mele tristeți ca la petrecere și se lasă cu suflet oleacă șifonat.
Nu mi-a priit nici smoothieul meu bun și, deși mi s-au înnodat picurii mari și sărați în barbă, nu pot să spun c-am mai luminat cenușiul din mine. Cu siguranță am mai eliberat ceva greutăți de pe la inimă dar acum am rămas fără lacrimi și eu încă simt greutate în piept.
***
Am fost extrem de rapidă la mama, că sunt vulnerabilă în primul rând și sigur mă scămoșez iute dar și dintr-o igienă emoțională, parcă n-aș vrea să-i las și mamei în cameră stropi din tristețea asta care abundă-n mine. Îi dau lui Sassy să pape, încerc un zâmbet strâmb pentru mama, care oricum nu-l vede, curăț și spăl în baie și-mi vine să dau cu domestos și-n trăirile mele, și plec aproape la fel de tăcută cum am venit. Tristețea asta-mi dă impasibilitate, nici nu mă bucură, nici nu mă strânge neconversarea cu mama. Brrr!
***
Timpul meu liber e timpul meu cu mine dar azi, mine asta tristă mă sufocă și n-am chef să stau cu "ea". Can I skip to the good part? Dau drumul la TV, vreau să aud un zgomot de fond, să nu mai fiu nevoită să-mi ascult gândurile și mintea asta care ronțăie întruna și mă consumă inutil. N-am răspunsuri la tristețe și nici nu le mai caut, dar asta nu oprește o minte hiperactivă din învârtit de idei. O nevoie acută de liniște, de un moment de respiro, de pace, de nimic, dă din coate și-și face loc înspre suprafața mea. O, da, tare aș vrea o pauză!
Cum știu deja dar uit des, sunt o împletire genială de carne, suflet și spirit. Dacă primele două se-mpleticesc în realitatea asta de matrix, ultimul e neclintit și stăpân. Iar azi, cred că el a fost cel care mi-a trimis ideea, timidă la început dar mișto la final, să fac o meditație. Când nimic din realitatea asta iluzorie nu te ajută, poți oricând să te duci în alta, aia în care totul și orice e posibil.
Abia la a cincea încercare, am reușit. Doar perseverența mea nativă m-a susținut să nu renunț la ceva ce părea irealizabil: la fiecare respirație adâncă, de recentrare, mă duceam cu mintea pe arătură atât de puternic că-mi lua minute bune să mă aduc înapoi, în prezent, la respirație. Din ora mea liberă, am reușit un sfert să plec în locul ăla care pe mine mă liniștește mereu, locul unde nu e nimic dar care-mi dă totul. Hai că se prefigurează ceva bun în zi. Am luat notă de bunul ăsta, să nu se supere că nu-l văd și să mai stea cu mine, să creștem împreună o zi albă, dacă nu ne iese de una roz.
***
Eu nu le am cu zodiile, nu știu mare lucru despre ele, deși cred că astrologia are ceva miez de adevăr în ea, dar știu câteva trăsături principale ale zodiilor care mă impactează. Leul e zodia care mi-a adus și extazul și agonia, și domnul meu și mama sunt Lei, născuți la o zi diferență, evident ani diferiți.
Au Leii ăștia un talent să te ia prin învăluire, ceva de speriat. Încă deșir cu domnul meu să desfacă "talentul" ăsta nativ și o fac de ceva timp, așa că mi-e clar că la mama n-am nicio șansă.
În timp ce-și aliniază dumicații micului dejun, mă întreabă dacă mașinăria de pe blat este de făcut cafea. Iese bună cafeaua? Ea n-a băut niciodată cafea de la o mașinărie d-asta. Îi aduc aminte că i-a făcut una domnul meu, când am fost eu plecată la Brașov și a aruncat-o la wc, că nu i-a plăcut. Încerc să-i corectez din mers direcția și s-o fac să zică direct ce are de zis. N-ai să vezi! Se apucă să-mi povestească cum, la poștă, toată lumea venea la ea "în spate, la telegraf", să le facă o cafea d-aia strong, de stă lingura-n ea. O ascult, nu zic nimic și aștept să văd unde se duce cu învăluirea înainte să-mi zică că vrea și ea o cafea. Pentru că a fost plecată-n amintiri și a uitat că m-a mai întrebat o dată, iar zice de aparatul de cafea, iar eu iar zic de cafeaua slabă care iese din "mașinărie". Pentru că se termină dumicații iar ea, cu toată mintea ei împrăștiată, își cunoaște clar scopul, scurtează abureala și mă întreabă dacă am ibricel. Am. Cafea ai? Am. Mai avea să mă întrebe dacă am apă și gaze și era tot tacâmul. Eu, tac cuminte și aștept. Cu ultimul dumicat în gură, după mai bine de 10 minute de plimbat pe la Harghita, în sfârșit naște rugămintea: Îmi faci și mie o cafea? Îmbârligăleala aia pe care am simțit-o-n aer în prea dimineața asta a avut corespundentul cel mai elocvent în acest moment.
***
De data asta, aleg eu singură, din aceeași igienă de trăire, să nu petrec timp cu domnul meu la micul lui dejun. Sunt de-o tristețe densă și nu vreau să împrăștii pe la nimeni, că știu sigur că nu s-ar împuțina la mine, ci doar aș împroșca tâmpit o altă viață.
Mă refugiez la noi în dormitor și, din aceeași nevoie de fundal zgomotos, dau drumul la TV. Privesc absentă, într-o neparticipare puternică la viața mea aici și acum. Mintea mea prinde o imagine-ecou, pe care o procesează cu întârziere și-mi dă temă de rumegat, într-o agitație mentală deja instalată.
La TV e o tipă care povestește despre diete. Nu subiectul mi-a reținut atenția ci atitudinea ea. Atitudinea asta, o formă subtilă de tupeu, este cea care pe mine "m-a făcut" de multe ori în trecut. Am fost atât de intimidată de oamenii care păreau că știu și i-am pus mereu și repede pe un piedestal deasupra mea, că la prima discuție pe care puteam s-o bălmăjesc cu ei, după un timp, mă cruceam de propria mea judecată: de ce naiba i-am pus acolo?! De cele mai multe ori, nu ceea ce spune sau face cineva îl situează "deasupra", ci ceea ce credem noi că spune și face, o face.
Atitudinea asta, trufașă un strop, închipuită un picușor, a fost și unul din motivele pentru care am absorbit de toate pentru toți, în încercarea mea stupidă de a avea cât mai multe cunoștințe, cât mai variate, doar-doar m-o pune și pe mine cineva pe-un piedestal. Nu zic că mi-a prins rău, dar de abia acum reușesc să culeg roadele cu adevărat în folosul meu și al altora, de abia în ultimii ani am reușit să trec de la umilința scârboasă, prin îngâmfarea de atotcunoscătoare, la posesoare de informații utile de împrăștiat pentru orice are nevoie, oricând, fără nicio emfază. Doamne, și câți ani au trecut doar să fac o amărâtă de trecere!
***
Azi vin copiii la noi așa că, trebe să-mi adun tonele de tristeți și să coborâm să pregătim prânzul, pentru toată lumea. Măi, și așa n-am niciun chef, apăsarea asta parcă m-a epuizat brusc, meditația de mai devreme parcă nici n-a fost, și simt că trag de mine cu putere.
Deși mă bucur că vin și că-i văd, din nefericire nu reușesc să transmit prea multe-n afară și aduc o pată nefastă în adunarea noastră de familie. Nu reușesc, mama ei de treabă, să scap naibii o dată de starea asta, care mă înghite, pe oră ce trece, și mai mult. Nu mai simt neapărat tristețe acută, doar am intrat într-un mod în care nu am chef de vorbit și parcă nici de ascultat. Mă zgârie pe alocuri discuțiile, nu din cauza subiectelor, ci pur și simplu, mă lovesc cuvintele. Dacă se mai ivește pe vreundeva și vreo dramă, deja mă simt faultată serios și e cu adevărat, la propriu, o luptă în mine să nu stric starea niciunuia din cei prezenți. Oricum aș face, îi mint fie pe ei, fie pe mine, și din delicatețe și drag de ei, aleg ultima variantă. Aleg să stau, să nu plec și să încerc să fiu acolo, așa cum mă știu ei, nu așa cum pot eu acum.
De bine, de rău, a ieșit ok-ish prânzul, mama a venit, a mâncat trei guri alergată de demonii numai de ea știuți și a fugit la ea. În tristețea mea, a trecut scurt conștientizarea unei păreri de rău, că nu vrea sau nu mai poate să stea cu copila mea. Pe vremuri, mama o suna la fiecare câteva zile, să stea de vorbă cu ea. Acum, când e fizic aici, o evită. Urâtă rău e demența asta, dezbracă atât de odios tot ce e mai frumos într-o ființă umană.
***
După plecare copiilor și curățenia aferentă de după, mi-am luat coșulețul și-am ieșit la cules de mure. Simt acut nevoia de a fi singură, de a descărca cumva, undeva, toată smoala asta din mine și întotdeauna mama mea adoptivă, natura, m-a primit și primenit în brațele ei.
Până și Spiky, care mi-e umbră când suntem afară amândouă, a simțit și m-a lăsat în pace, doar domnul meu n-are simțul ăsta și vine după mine. Știu că simte că nu-s ok, dar nici nu pot să mă fac ok instant, deși încerc să fac asta de azi de dimineață. Iar să mă prefac ca să nu culeagă el vreo scamă, nu mai e o opțiune pentru mine, tot mie îmi explodează în față dacă bag sub preș, înăbușind.
În loc să culeg liniștită, încerc să mă echilibrez și să nu mă vărs pe el și îi răspund, cât pot eu de calm, la întrebări. Care întrebări vin una după altă și-mi invadează spațiul și liniștea de care am atâta nevoie. Yep, în genere, bărbații n-au simțul ăsta dezvoltat, care la femeie se numește intuiție. Cred că stropul mai apăsat de energie în răspunsul la ultima întrebare pusă l-a atenționat și s-a prins, că am reușit să umplu singură două coșuri mari de mure, aur negru, mari și coapte și dulci, bune de pus la congelator pentru smoothie. Deocamdată le las în apă, să iasă tot ce e de ieșit din ele, dacă e cazul și mâine le porționez.
***
Ultima piatră de încercare a zilei este momentul unghiilor, care s-au redus la jumătate. Nici nu-mi vine să cred, dar am ajuns aici. Deși e mai puțin de pilit, devine mai dificil pentru că trebe să pilesc o zonă mai mică și mai dau și pe lângă, iar mama reacționează imediat.
În căldurile astea, să stai cu două măști pe față, să pilești cu mare grijă, într-o stare în care ai vrea să fii în altă parte, făcând altceva, cu o mamă căruia nu-i convine nimic, e greu până și pentru mine. Zici că am stat toată ziua pe butoiul de pulbere și acum a pornit scânteia. În timp ce pilesc, aud plângerile continue ale mamei, că e cald, că transpiră, că latră câinii, că e zgomot, că aia, că ailaltă, și sunt la un pas de explozie. Habar n-am cum și de ce, că nu am evocat eu nimic conștient, în clipa când probabil eram la un pas de a scoate mizerii din mine, mi-a venit în cap vocea mamei zicând "Imediat!", atunci, în ziua fatidică de 18 decembrie, când băteam la ușa ei, sporovăind veselă cu domnul meu. Acel "imediat" sfârșit, dar repetat obsesiv, l-am auzit și acum și dintr-odată a topit încleștarea din mine. A fost înlocuit trecător de o mică vină și apoi de compasiune. Corpul ăsta s-a stricat pe ici, pe colo, chiar prin părțile esențiale, trebe să înțeleg asta în toate straturile alea din mine care judecă tâmpit și să domolesc pornirile mele greșit îndreptate către un om care nu se mai poate apăra.
În înțelegerea asta nou ivită, o conving pe mama să facă un duș, îl fac cât poate îndura ea de fierbinte, deși mă bodogăne, apoi o dau cu crema de seară, îi aduc apă proaspătă, deschid geamul larg și văd pe ea că-i este bine. Cu plăcere, domniță, chiar cu plăcere!
***
Nu vreau să-i dau o bilă neagră acestei zile deși a fost pe alocuri așa. A fost o zi a sloganului "azi nu-mi iese!" și, dacă de dimineață nu mă puteam aduna să-mi zic recunoștințele, acum, hârșâită prin zi, tot nu mi le pot spune. Știu că sunt, știu că-s acolo, doar că nu vreau să fac nicio forțare, doar de bifă.
Și mâine e o zi.