Ziua 187
Ultima oară când m-am uitat la ora proiectată pe tavan era 4 și 11 minute. Când s-a făcut 7 și-un minut?!
Asta a fost prima conversație coerentă în mine, unde plutește încă aroma netrezirii. Oboseala și durerea de cap m-au dus departe de realitatea asta și m-au ținut acolo, într-o odihnă plină, unde aș mai fi stat mult și bine, dacă nu mă trezeau lupițele întâi și apoi lumina. Am închis înapoi ochii, cu intensitate și rugăminte, și mă fac mică-mică, să nu mă vadă nimeni, să nu mă știe nimeni, mă dau pe dup-o pernă, să nu aibă nevoie nimeni de mine și de trezirea mea. Vreau să stau așa mică acolo, până mă burdușesc de somn și cu forțe proaspete, să pot să mut munții. Am nevoie de timpul ăsta de burdușire tare mult și tare acum, că văd cum îmi pâlpâie filamentele și mă cam micesc în energie.
Spiky trăiește drama cu mine, și ea se face că încă doarme, dar o simt că dacă mă duc spre scări, din doi pași e înaintea mea. Îmi forțez mintea, care deja împarte sarcinile zilei, să se facă că nu simte necesitatea trezirii, mă înfig mai cu patos în pat și mă întind încetișor, mă întorc de pe o parte, pe alta, cât să simt mai cu tot corpul cearșaful patului și moliciunea fermă, dar atât de plăcută, a saltelei. Mă perpelesc pe toate părțile, mă cuprind și pe la degetele picioarelor și pe la vârfurile zburlite de păr, îmi vine gândul-salvator "stai bre, că ești în viață, ce te priponești așa?!" și, păcălindu-mă că e alegerea mea totală, mă hotărăsc să îmbrățișez ziua.
Că m-o sabota mintea, care deja-i pe grabă, că n-oi simți, în pliul clipei, nevoia de mulțumiri, nu că nu le-aș avea, ci că nu vin, pur și simplu, mă ridic conștientă de tot ce fac și ce nu fac și mă scutur scurt, fizic, să mă dezlipesc cu totul de magnetismul ăsta ce mă trage înapoi, în netrezie.
Cum știam deja, Spiky, care, acu' câteva clipe, vai, ce mai dormea, și-a deschis ochii de jad, a tras un căscat mic, și-a întins aripioarele și pulpițele cât s-a putut și e pe prima treaptă, mă așteaptă. Hai fetiță, să mergem noi încetișor să vedem cu ce ne mai delectează ziua de azi.
De la mama se aude deja televizorul, o văd că stă în pat, dar zău dacă intră ceva viteză în sistem. Poate după ce m-oi unge cu apa lămâioasă, oi căpăta un strop de avânt, până atunci zic eu că nu pică lumea, dacă nu mă rup în mișcări grăbite.
***
Întâlnirea cu albastrul meu infinit drag s-a soldat cu fierberea apei, pentru că liniștea intrinsecă a seninului îmi picură balsam prin ochi direct în inimă și mă oprește-n inacțiune. Dau la o parte apa dar încă mai am nevoie de câteva bucăți de senin, așa că mă întorc în brațele calme ale iubitului meu celest.
A doua fetiță a dimineții n-are ea boemii d-astea siropoase și râcâie cu stoicism tâmplăria ușii ce dă spre terasă. O las afară-n verde și libertate și mă reîntorc și eu la lucruri mai mundane, cum ar fi să-mi sorb apa și să vărs în ea intenția de bine, să m-apuc de smoothieuri și de ceai.
Pesemne că donșoara a avut doar nevoi fiziologice, că s-a-ntors rapid și a râcâit pe dinafară să intre înăuntru. Pisicile astea, ca femeile, nu-s niciodată mulțumite.
***
M-a întâmpinat o față serioasă care, pe moment, mi-a dat un junghi scurt în minte: ce-o fi având? Nu m-a lăsat mult în suspans coana mare, că și-a luat tonalitatea gravă și m-a anunțat că ea trebuie să facă pauză de la smoothieurile astea, că efectiv simte că explodează de la ele. Pfiu, asta era! Deși nu e un lucru bun, bine că n-are vreo durere sau ceva grav. Am mai trecut prin pauza de smoothie așa că nu-i tragedie. Îi spun că dacă nu vrea, eu nu o forțez dar îi și explic că smoothieul se savurează înghițitură cu înghițitură, nu cum îl dă ea pe gât pe tot. N-am cu cine, nu mai vrea și basta. Ok, n-am chef de ambalare la prima oră.
Nu știu care dintre ele două a reușit performanța, dar sub folia protectoare pe care am pus-o peste tot parchetul din dormitor, în zona unde are Sassy castronele, e apă multă. Mă apuc să ridic și să șterg, bineînțeles că nu ea a făcut, ci Sassy, nici nu contează, oricum nu am întrebat nimic, ci m-am apucat de șters. Dar dezvinovățirea asta pe care o face mi-arată că s-a simțit vizată și-a pasat pocinogul în cârca blănoasei regale, care nu poate cuvânta nimic în apărarea ei.
Nu știu de ce dar am impresia că oricât aș curăța la ele, nu mai scap de-un miros nașpa. Ori e un automatism la mine, ori a intrat în pereți, că nu-mi place absolut deloc. Și frec, frec, frec.
***
Îmi scot nasul din apartamentul ei și mi-l bag în mirosul mișto de smoothie, pe cât îl respinge mama, pe atât îl ador eu.
Privirea mi-e atrasă de mișcarea din fundul curții, de lângă lăzile de compost și văd cu bucurie o familie de fazani: mama, probabil mătușa sau bunica și 7 puișori. Tatăl nu e în peisaj, sigur e prin zonă dar nu s-a avântat în curtea noastră. E o perindare p-acolo, și-o imitare de la mare la mic, ce fac făzănicile, fac și puișorii, că-mi încântă și ochii și-mi umple duios și inima. Doamne, nu am cuvinte să mulțumesc și Universului și tatălui copilei mele și mie pentru locul ăsta pe care l-am luat acum aproape 20 de ani, care mă umple de bine și de frumos și de recunoștință în fiecare zi!
În feeria momentului, fără să gândesc, i-am dat drumul lui Spiky afară, că auzeam în fundal sunetul binecunoscut de frecuș pe tocul ușii. Abia după ce am închis ușa și-am văzut felina cum se strecura pe lângă gard, să-i ia prin surprindere pe puișori, m-am prins ce gafă am făcut. Am lăsat baltă smoothieul și-am ieșit, în picioarele goale, agitându-mi mâinile să sperii micul pluton de înaripate, să fugă din calea prădătoarei. Norocul meu că e duminică, e dimineață devreme, lumea cam doarme la ora asta și n-a văzut nimeni o nebună în pijamale, alergând desculță prin iarbă și gesticulând de zor. Așa se întâmplă când la mansardă încă nu și-a revendicat locul ocupantul de drept, mintea. Totul e bine când se termină cu bine și cu năduful lui Spiky că i-am stricat ploile. Stă pe soclul gardului și cred că mă trece Dunărea în gândul ei.
***
Ziua asta de duminică, zi în care cică și Dumnezeu s-a odihnit după ce-a creat lumea, o fi prins în dedesubturile ei gândul ăsta de relaxare a miliarde de oameni și, deși e o zi ca oricare alta, e totuși mai aparte. Se simte asta și-n trezirea domnului meu, cu zâmbet larg pe față și vioiciune în priviri. Normal c-am perceput asta ca pe-o invitație în timpul și-n viața și-n gândurile lui dintr-o zi de duminică și tare bine mi-a și ne-a fost. Nu ceea ce zici e important, ceea ce faci e inspirațional așa că domnul meu, cu gândul pofticios la salata mea de ieri, azi renunță de bună voie și nesilit de nimeni la cereale și vrea o salată "d-aia, de-a ta". Yes! În doi timpi și trei mișcări, i-am pregătit-o, am azvârlit în ea și niște semințe de susan, dovleac și floarea soarelui și m-am așezat să-i prind reacțiile. Nu-i place țelina apio și n-ar mai vrea-o prin castron tura viitoare dar în schimb, cruciferele, broccoli și conopida, le-a savurat cu mare plăcere. Per total, i-a plăcut salata, dar nu se vede mâncând crudități des, chiar și așa, puse sub nas de altcineva. Din când în când e ok, dar parcă tot cerealele dulci de dimineața alunecă mai bine. Nu forțez nimic, m-am convins de-a lungul timpului că exemplul personal e cel mai puternic imbold pe care pot să-l dau cuiva și mă bucur pentru mica victorie repurtată azi. Știu cât de greu poate fi strămutat un obicei, mai nou, specialiștii spun că abia în 66 de zile poți să spui c-ai implementat unul, iar eu acum nu îl văd pe Mr. H cu castron de crudități 66 de dimineți la rând. Dar viața asta e surprinzătoare, who knows?!
***
Mama, la fel de înțepată și nemulțumită ca azi dimineață, a coborât la masă ca la tăiere. Îi ignor mutrele de copil răzgâiat și îi prezint variantele de mic dejun, pe care mi le demontează rând pe rând. Deschid larg ușa frigiderului și o las să aleagă singură ce vrea. Cred că așa ar trebui să procedez mereu, s-o las să-și asume responsabilitatea alegerii, să se simtă atasată de opțiune, pentru că e generată de ea și nu de mine.
Am un strat protector de toleranță pe mine și, cel puțin la micul dejun, nu reușește să mi-l străpungă cu tava de rahat care-i pute sub nas. Nu știu ce are de a devenit peste noapte așa de nesuferită, dar cutele de la colțurile gurii se accentuează când nemulțumirea îi iese prin piele. Ba e foarte cald și transpiră-ntruna, ba parcă i-a fost frig și n-a avut și ea o pătură mai groasă. Ba vrea apă rece, ba parcă e prea rece. Ba vrea pâine albă, dar nu-i dau și ei din aia cu semințe?! Începe un frecuș la care îmi trebe anduranță clară și de lungă durată. Deocamdată mă țin balamalele pentru că sunt prezentă. Sper să nu mă faulteze mai târziu în zi că-mi mai scade din atenție și mă aricesc mai repede.
***
Vizita matinalo-de prânz a copilei mele m-a scos din ritmul meu și a activat mămicia din mine.
Mi-e drag tare puiul ăsta frumos, îmi vine mereu s-o iau în brațe, s-o adulmec că-mi place tare mirosul ei, îmi vine să mă fac mantie și să-i alung eu toate dramele pe care le culege din toate rahaturile și toate grijile pe care i le fabrică o minte neliniștită. Îmi înfrânez numărul pornirilor dar tot scap câte-o îmbrățișare mai lungă sau o promisiune de ajutor, de îndepărtare obstacol, de netezire drum. Copila mea a căpătat gânduri înțelepte, plecarea de acasă a forțat o deschidere de ochi și de minte care acum încep să se decanteze și să dea rezultate. Dacă la început, s-a simțit copleșită de câte sunt de făcut la "casa ta", cu timpul, a procesat fiecare sarcină nouă și și le-a așezat într-o ordine interioară de unde le accesează fără un stres major. E o vorbă care spune că nu-ți dă Dumnezeu mai mult decât poți să duci iar pe ea a forțat-o să vadă câte de fapt putea duce. Normal că și-ar dori să fie din nou "acasă, cu noi", normal că ar vrea din nou corconeala maică-sii, dar o dată pornită pe drumul ăsta al vieții ei, there is no way back. Și e numai spre binele ei cel mai înalt. Eu sunt planul ei de backup oricând, oricum.
***
Sunt în a doua zi numai de crudități. Aș mânca cu zece guri pâinici și dulciuri sau mâncare gătită dar, după o pauză de 6 ore de la smoothie, îmi mănânc tacticos salata pe care, spre norocul meu, mi-am educat papilele gustative s-o perceapă delicioasă. Mi-am luat timp pe îndelete să mestec bine-bine și după ce-am terminat-o, mi s-a părut că am mâncat tare mult. Da, nu mă satură pentru mult timp dar mă simt extraordinar de ușurică în stomac după mese. Beau multă apă vie, fie cu lămâie, fie cu busuioc, fie cu castravete, fie cu ghimbir, pentru variațiune și până acum am reușit. Nu vreau să mă întind în sforțare, ca să nu devină un dușman în mintea mea și să abandonez, vreau să mă țin de crudități măcar o zi pe săptămănă, la început.
Cred că diferența imensă între o reușită și-un eșec e fix parcurgerea asta în pași mici. Cu 7 luni în urmă, credeam că poți face orice, oricând, chiar peste noapte, dacă vrei. Acum am priceput că dacă-nghiți pe nemestecatelea tot ce crezi tu că e bine, dar corpul și mintea nu-ți sunt aliniate cu ce crezi tu că e bine, te îneci grav și ți se ia iremediabil de ce credeai. Cu toate astea, cu toată teoria nou croită, prin experiență trăită, de baby steps, îmi iau aroganța de a flirta cu eșecul. Când îți dai libertatea asta, când îți tai toate plasele de siguranță de sub picioare, nu mai alergi după perfecțiune și vezi că nu e sfârșit de lume. Când îți lași în minte posibilitatea eșecului, te invadează o libertate mare, simți visceral cum greutatea unui rezultat ți-e ridicată de pe umeri. Aș vrea să fac această decizie a posibilității eșecului în fiecare acțiune a mea, pentru că ar pune o distanță onorabilă și de respirat între mine și încrâncenarea, uneori insesizabilă, pe care mi-o aduc în mine din dorința asta de un final "bun".
***
Prânzul mamei se desfășoară fără "talente" și fără mare conversație. Mănâncă ce i-am pregătit, absentă și ea, absentă și eu, care-am plecat toată la întâlnirea cu durerea de cap ce începe să se accentueze. Îmi observ colțurile cum încep să mi se ridice o dată cu disconfortul în corp. Îmi simt și gândurile care încep un dialog atât de inutil și steril și nereal în minte încât mi se pare uluitor că până acum, zeci de ani, am trăit cu mecanismul ăsta-n mine și nu m-am învrednicit doar să-l văd, măcar atât: mintea mea, coțofana, abia așteaptă ca mama să zice ceva "nelalocul lui", să pot să mă leg de ceva și să mă pornesc să judec, s-o judec, să încep o cavalcadă care ar rostogoli doar năpaste și-n realitatea dar, mai ales, în karma mea. Croșetez în minte situații care nici măcar n-au corespondent în realitate și nici nu vor avea, după cum îi simt pasivitatea mamei. Toate pentru că nu mă simt bine fizic și pentru că sunt obosită. Mulțam, e tare mișto surprinderea asta de azi, și e un început pentru desfaceri de mecanisme d-astea automate care mă trăiesc și mă sug de vitalitate și de bucuria vieții.
***
Până și doar rostirea "Like a Sunday afternoon" îmi imprimă-n vene stropi de leneveală, dacă mai adun la asta și durerea de cap și faptul că am cam terminat treburile stringente, toate mă-ndrumă direct către canapea și către repaos. Am descoperit o nouă tipă mișto care-i vegană și are un site tare fain - pickuplimes.com - așa că până la următoarea bornă de validare a stării mele de toleranță, pilitul de copite, mă dedulcesc la citit, văzut, plăcut și … rezistat. Beau cu spor apă cu busuioc și văd cum se prepară nebunii de mâncăruri la fătuca asta pe site. Am broaște-n burtă și pofte-n minte dar îmi validez încă o dată fierul din voință. E tot acolo.
***
Cred că nici mama nu are chef de pilit unghii că o văd pe cameră că doarme. M-a furat peisajul mai mult și n-am fost pe fază când s-a petrecut asta. Eu nu țin neapărat să trec prin supliciu dar nici nu vreau să nu dea rezultate doar pentru că sărim zile. Mă duc cu sucul în cană, cu pastilele pentru seară și păpica pentru Sassy și o trezesc încet. Nu vrea sucul, ea crede că e dimineață și i-am adus din nou smoothieul deși-mi ceruse imperios să nu, o calmez, îi dau pastilele cu suc și o las să doarmă. Oare ea cum percepe viața asta în ritmul cu care și-o trăiește?
***
O zi cuminte, ca o zi de duminică, fără susuri sau josuri bruște, cu sincope pe alocuri, cu realizări tot așa, și cu mulțumiri pentru:
- Mama natură și tot ce-mi pune ea la dispoziție în acest moment al vieții!
- Puiul meu cel mai frumos, ce mi-a dat șansa să simt ce-i aia mămicie, chiar dacă p-aia cu adevărat importantă de-abia acum o învăț!
- Ușurința din stomac și fierul din voință!
Clipa mea de fain este:
