Ziua 184

Ziua 184

M-am culcat cu gândul să mă trezesc devreme așa că a avut dragul de el grijă să o fac, fără alarmă. Încă nu e ziuă bine afară, e o îngânare de zori diluată în culori degrade de roz, bleu și lila, că aduce o lumină diafană și atât de cuminte, de m-aș îmbăia în ea mult și bine. Nici azi nu pot, pentru că-mi ajut una din prietene cu o deplasare la Brașov. Ca să las cât mai puține pe umerii domnului meu, mă scol cu noaptea-n cap să pregătesc totul dar să nu-mi îngrămădesc ritualurile proprii. Văd cu mirare, dar cu mare bucurie, că nu mă mai dau la o parte din listă ca să pun pe altcineva în locul meu. Ajut cu tot sufletul deschis dar orice vine trebe să stea la coadă, după mine. Habar n-am când s-a întâmplat asta dar, în sfârșit, e în realitatea mea și o să am grijă și atenție să și rămână.

În rozul ăsta de bebeluș, nu mă arunc în papuci până nu-mi șoptesc, parcă și pentru mine, sau mai bine zis, mai ales pentru mine, toate pentru care sunt recunoscătoare în această zi în care încă (mă) simt, încă sunt (în) viață. Faptul că-mi vin diferit de ieri și de alaltăieri, îmi confirmă că nu le spun ca pe o poezie, că le caut în interiorul meu și ele se așează, cum vor ele, în rând, de unde le iau la salutat. Cu fiecare recunoștință pe care o văd, simt în mine o căldură care crește, un drag așa pentru tot și toate și pentru mine și pentru inteligența asta universală și iubitoare care, toate împreună, îmi fac posibilă călătoria asta mișto sau interesantă prin adversitate, prin viață, pe planetă, pe lângă alte ființe umane uimitoare.

Dacă la mulțumiri îmi iese cu plus, la capitolul corp îmi iese c-un minus, am o durere de cap, clar aceeași care mă sâcâie de câteva zile, ce stă parcată-n miezul craniului dar e pe picior de pornire. Știu că ridicarea în plan vertical va fi semnalul de activare a ei și mă pregătesc pentru asta. În rest, întinsul în pielea mea e tare bun, îmi simt mușchii relaxați și descâlciți, n-am niciun nod pe nicăieri. Hai că m-oi împăca eu și cu mândra durere de cap până la urmă!

Împăcată și mulțumită de micul meu moment cu mine și de azi, mă desfășor către parter, să-mi continui partea de ritual și să organizez ziua pentru oamenii dragi pe care-i las acasă.

***

Mi-am pus multă lămâie în apa de azi, așa am simțit nevoia de ceva care să mă piște pe la limbă dar să mă alcalinizeze pe interior bine-bine, pentru o zi de drumuri. Mi-am colorat și interiorul ochilor în albastru, să mă țină el senină toată ziua, indiferent de ce-mi vine în cale. Privitul cerului este, după respirația conștientă, pentru mine, cel mai liniștitor și curățitor moment din zi. Mă umple cerul meu drag de o pace, fie și pentru câteva clipe, pe care parcă o simt în toate celulele mele, până și zbaterile-mi sunt oprite în acele clipe de scăldat în cer. Cred eu că asta a simțit și cel, sau cei, care au lozincat atât de superb: Privește cerul. Știau ei ce știau iar acum am aflat și eu și dau mai departe. Cum ți-e cerul? ar trebui să fie practică universală.

Același doctor Eric Berg m-a învățat să pun o lingură de semințe de susan în smoothieul de dimineața, pentru mult necesarul colagen, așa că m-am supus și de azi încep testul, cel puțin vreo două luni, zi de zi. De la o vârstă-ncolo, începi să cârpești, pe unde încă se mai poate.

***

Știam că mama nu va fi trează până plec eu, așa că am intrat încetișor, am lăsat smoothieul și pastilele pe masă, i-am pus pliculețul lui Sassy care mă privea cu un ochi din pat, răsturnată într-o parte, fără prea mare chef să se dea jos. Nu știu cum e la baie dar voi strânge diseară, când mă întorc.

Ud repede și plăntuțele din casă, și p-alea de afară, am căpătat deja viteză-n acțiuni și se înnoadă toate natural, parcă "conspiră" să-mi iasă treaba cum trebe și în timp.

Mulțumesc Universului și pentru linul ăsta pe care mi l-a întins în faptele prea dimineții, mă echipez și, cu rucsăcel în spate, plec ca un copiluț în vacanță. Prietena mea e încă pe drum, vine să mă ia să mergem împreună la gară așa că profit de asta și pornesc pe jos, spre strada principală.

E atâta liniște și așa de plăcut la ora asta, că aș îngheța în timp clipele astea. Lumea doarme, și toți suntem îngeri când dormim, liniștiți, atmosfera care ne protejează visele e ea însăși caldă și bună așa că nu e nimic perturbator pe nicăieri. Merg agale, cu ochii pe flori, arbuști, copaci, cer și cu tril în sânge, care se-mbină cu cântecul meu de viață faină. În acest moment al parcursului meu în timp, sunt la faza de adăpare din tot ce mă înconjoară, pe bază de etichetare și încadrare. Privesc cicoarea și după cele 3 secunde de nimic, intervine încadrarea în cutia de "frumos și plăpând". Atenția mea acută la tot ce e mișcare și suflu, îmi ghidează pașii, fără să procesez eu, și feresc orice vietate-mi vine-n cale. E plin de găndăcei ochiul boului peste tot, din loc în loc câte-o rădașcă și multe nezare verzi pe frunze. Cred că prea diminețile astea extrem de crude sunt terenul liber de joacă pentru păsărele pentru că aleargă, haotic pentru ochiul meu, peste tot. Cred că au un simț aparte care le spune că acum sunt doar ele și văzduhul, nu trec mașini, nu vin oameni, nu le incomodează nimeni locul de alergat și jucat și e o plăcere să le privești cum se lansează câte două în alergări scurte, cum se înalță ca apoi să plonjeze fără zbatere de aripi pe câmp sau asfalt. E o explozie de libertate dată de timpul mic al zilei și de trăirea asta de joacă din niște pieptuțuri mici-mici, că n-am cum să nu mă prind și eu în hora lor. Am și eu bucata mea de libertate astăzi, chiar dacă e cu drumuri, mi s-a lipit de la fetele astea nebune un strop de nebunie și mie, pe suflet. Îmi promit să sorb cât de mult pot din timpul ăsta departe de demență.

***

Pentru cineva care e mai static, mersul cu trenul la munte e varianta ideală. Faci mai puțin decât cu mașină, clar costă mult mai puțin și stai pe scaun în admirație. Eu prefer mașina proprie, că îți dă mai multe opțiuni și libertate plus că, atunci când te prinde o amorțeală, oprești și faci câțiva pași. Ăsta mi se pare inconvenientul major, stai înțepenit două ore și ceva pe un scaun de te trec apele. Poate statul meu constant în natură sau firea de iapă neîmblânzită cu care mă caracterizează domnul meu, mi-au turnat în carne multă libertate, că eu nu mai suport să stau mult închisă, într-un loc. Deși verdele care se derulează rapid în spatele geamului îmi umple ochii și inima, suntem închise într-un compartiment și asta mă strânge puțin. Vreau să mă mișc și, în afară de trei pași pe-un coridor îngust, presărat cu oameni, nu prea am altă variantă. Cu câteva secunde înainte de a mă hotărî să mă simt privată de libertatea de mișcare, simt că nu pot schimba ce trăiesc acum dar pot muta direcția în care mă îndrept emoțional: asta e ce e acum și dacă mă simt închisă, nu pot schimba ce e, dar îmi stric sufletul ăla fain ce l-am crescut mai devreme un strop, în libertatea păsărilor. Am ales să fiu în compartiment, să privesc pădurea și munții, să-mi ascult prietena cu chef de vorbă și să ies din statul ca muta, socializând cu ea. Am făcut asta când m-am simțit coaptă pentru asta, și-a curs conversația natural și frumos. Ea are nevoie să descarce, eu pot să ascult și-n comuniunea astea de două suflete, cu dorință și voință, am ajuns, nici nu știu când, la Brașov.

***

Mama, scăpată de balaurul de mine, a ratat cu nonșalanță micul dejun și doarme și la ora 11.

Prietena mea e în primărie iar eu sunt pe o băncuță, în parcul de lângă primărie. Oriunde merg, mă lipesc involuntar de viața verde, de natură, iar urechea mea antrenată prinde, în principal, trilurile păsărilor și nu zgomotele mașinilor, vocile oamenilor, vuietul orașului. Mă las moale pe băncuță, cu capul pe spătar și mă uit în sus, printre desișul arțarilor, la marele galben, care are altă ardoare aici, la munte.

E un aer o țâră mai tare, sunt și multe noxe, dar măcar transportul în comun s-a mutat pe varianta electrică și e un mare minus la poluare. Cerul de munte nu-i diferit de cerul meu de acasă, dar îmi dau seama că nu mă simt inconfortabil, nu caut elemente care să mă ducă într-o zonă de cunoscut, de familiar, de securitate. Da, e mișto la mine acasă dar natură e peste tot și conectarea la ea e ca și mersul acasă. Aș fi putut să stau așa, răsturnată pe băncută-n albastrul frumos, până n-ar mai fi fost albastru frumos ci înstelat, dar prietena mea m-a adus înapoi cu picioarele-ntr-o cafenea, să ne respectăm cu o cafea fără cofeină, așa, de fandoseală.

***

Suntem la doi pași de centrul vechi, ochii mei cuprind avizi arhitectura caselor vechi iar mintea mea țese poveștile romantice ale unor vremuri apuse. Cine se aseamănă se adună, niciuna nu simțim nevoia să sporovăim ci ne lăsăm mângâiate de soare și răsfățate de vânticelul mișto. Mare lucru să stai cu cineva, lângă cineva, și să nu fie nevoie să faci conversație doar ca să nu fie tăcere. Ne-am permis una celeilalte să consume în interior frumusețea care vine din exterior și când ne-am umplut, ne-am continuat drumurile și treburile de făcut liber și natural.

Oamenii de aici au alt ritm, un pic mai slobod și mai molcolm decât al celor din București. La ora asta, prin oraș, sunt mulți oameni în vârstă și îmi place la nebunie să îi observ.

Premianții și favoriții zilei au fost doi bătrânei, un el și o ea, îmbrăcați cuminte dar cochet, care se țineau de mână și-și vorbeau zâmbind. Nu știu de ce pe mine m-au invadat lacrimile, de drag, de gândul la mine și domnul meu, de părere de rău că mama nu a avut și ea parte de asta, de frumos, de posibilitate, de grijă, de iubire, de o înțelegere peste înțelegerea ordinară, superficială pe care o trăiesc multe cupluri. Oamenii ăștia trimiteau, prin toți porii lor, zâmbet. La mine s-a schimbat în lacrimă dar n-a stat mult așa, că tot zâmbet am ajuns într-un final.

M-am gogoșit de o stare de bun și de bine și mi-a venit în vizor Ea. Ninsă pe păr, senină pe chip. Un chip frumos, trăsături fine, osatură faină, armonie totală. Îmbrăcată elegant dar simplu, femeia asta, octogenară cred eu, arunca în jurul ei o aristocrație pur-sânge. Aș putea să jur că a fost conștientă toată viața ei de atuurile ei, însă acum își plimba tiara cu o simplitate dezarmantă și magnetică. Nu-mi puteam dezlipi ochii de la ea și, dacă drumul nostru n-ar fi fost în direcția opusă, c-așa-i în viață, m-aș fi dus orbește după ea. Sunt oameni care, de-a lungul vieții, au supus voit, prin felul lor de a fi și prin atitudine, pe mulți din jurul lor și le-a rămas asta în carne și gesturi încât acum acum nu fac niciun efort și totuși pici ca seceratul. Nu sunt singura admiratoare, observ un pâlc de bătrâni adunați la o bârfă cum își întorc capetele, câteva bătrâne trimit și ele priviri admirative, altele se uită strâmb că egoul încă e netocit de bătrânețe-n ele, iar eu, în mijlocul tuturor, am pozat pentru restul vieții imaginea și-am pus-o acolo, la "de ținut minte". Regalitatea autentică în atitudine naște admirație pură.

***

Nicicând n-a fost mai abruptă schimbarea de realitate ca acum, după ce am privit acest spectacol uman și apoi am verificat camera de supraveghere a mamei. A fost la micul dejun-aproape prânz și acum stă, înfofolită, deși sunt multe grade cu plus, în pat.

Ce diferență dramatică! Înțeleg adânc că nu poți din mârțoaga care te simți înăuntru să devii pur-sângele pe care-l admiră toți. Și mama a fost cochetă până în vârful degetelor, și mama a încercat, prin rebus și citit, să se ridice deasupra condiției care nu i-a permis o facultate, dar ea nu a crezut în sinea ei niciodată că este cochetă, că este deșteaptă. Tot timpul a fost o cârpeală și s-a simțit asta pentru că nu și-a însușit niciodată cochetăria sau inteligența, pentru ea. Era masca pe care o flutura oamenilor, ca să le câștige admirația dar, în adâncimea ei, s-a simțit o impostoare. Pentru că dacă n-ar fi fost așa, dacă ea ar fi trăit astea ca fiind realități irefutabile ale felului ei de a fi, acum cochetăria ei, inteligența ei n-ar fi fost bătute crunt de demență. Ar fi fost acolo, ca parte din ea. Și d-aia, unii sunt regali și-n baie și alții bufoni și-n palate.

***

Am rezolvat ce venisem să rezolvăm, ne-am bucurat și de Brașov cât s-a putut și ne-am îmbarcat pentru alte două ore și ceva de stat pe-un scaun. Mult mai aglomerat decât de dimineață, șansele să te miști vreun pic sunt limitate drastic. În spate un grup de tineri nemți, spumoși și gălăgioși, ca orice tânăr plecat în aventură. Mi-am luat puțină tinerețe de la ei și, pe alocuri, deși nu înțeleg o boabă germană, râsetele lor mi-au născut zâmbete largi.

În fața noastră, două fătuci, surori, una mai diferită de alta. Cea mai mare, și la propriu și la figurat, deborda de o nevoie de validare, dusă la extrem, vorbea tare, știam cu toții că ea își consilia tatăl care urma să ia o mașină de "53 dă mii dă euro", era buricul pământului și soarele se învârtea după ea. N-am judecat-o și aș fi vrut s-o ajut, s-o scot din poleiala asta în care s-a încurcat cu totul și să-i spun că-i mișto și fără să fie consiliera tatălui și că soarele răsare anyway. Încă o dată, a nu știu câta oară în ultimul timp, văd cât de fucked up suntem toți. Și, pentru că ne puim înainte să știm cu ce se mănâncă viața asta, ca să punem în puii nostri toate rahaturile, generațiile care vin, vin și ele deja fucked up.

Cealaltă, mai cuminte, în extrema opusă, o teamă patologică de a spune ceva ca să nu fie desconsiderată, privea numai în jos și când i se vorbea, clipea des de-i simțeam în stomacul meu stresul.

În partea dreaptă, un cuplu cu cei doi copii, băiat și fată, adolescenți. Toți patru cu nasul în telefoane. N-am putut să nu observ ochii vii ai mamei. La puțin timp după, am observat și peruca. Eu știu ce înseamnă asta, că și eu mai am perucile de la cancerele mamei.

Perspectiva iminentă a morții imprima-n corp o exacerbare a vieții, d-aia am și văzut vivacitatea din ochii ei înainte de a observa orice altceva. Dar colțurile gurii trădau și modul cum abordează boala, prin luptă.

În ultimii ani, în mine, își face loc, acum mental dar sapă și-n inimă, ideea că într-adevăr nu există boală, care e de fapt o sumă de simptome adunate-ntr-un mănunchi pe care medicina alopată pune o etichetă, ca să poate da niște chimicale contracarante. Există însă o stare de disconfort, de abatere de la naturalul intrinsec al corpului ce vine dintr-un cumul de factori: alimentație, gânduri și emoții, mediu de trai.

De multe ori am judecat lipsa de voință a oamenilor care, puși în situații limită de viață-moarte, aleg calea comodă, tratamentele alopate care otrăvesc celulele și le fac incapabile de regenerare. Sunt mii de oameni, sau poate și mai mulți dar nu sunt popularizați pentru că industria farmaceutică generează miliarde, care și-au regenerat corpurile prin alimentație raw, legume și fructe, prin iertare, prin reîntoarcerea la natură și la simplu, prin abordări alternative, că sunt cu duiumul acum.

Acum nu mai judec, pentru că știu că nimic nu e întâmplător. Mă văd pe mine cum nu mă las o dată de pâine și de dulciuri și azi am realizat abordarea greșită pe care am alimentat-o fără să gândesc clar: atât timp când văd, simt, gândesc că drumul nou pe care TREBE să pornesc e RENUNȚARE, îmi este greu să-l înghit, că nimeni nu renunță ușor. M-am prins azi că trebe să fac switch-ul către îmbunătățire, către hrănire cu nutrienți, când o să simt cu tot ce sunt că vreau să mă înfrupt doar cu nutrienți, voi lăsa nu numai pâinea ci tot ce-mi stă în calea nutrienților fără nicio ezitare. Am știut că ăsta e modul corect și i-am mulțumit, femeii cu ochii vii, nu femeii cu cancer, pentru contribuția pe care mi-a adus-o, într-un context atât de banal. Mă chinui de vreo trei ani și de-abia acum s-a desfăcut lacătul ce-mi ținea închisă înțelegerea. E un început bun.

***

Azi zic pas pilitului că nu vreau să duc asta peste oboseala pe care am adunat-o. Însă observ bucuria mamei că am revenit acasă iar Sassy, dintr-un pas, a fost din pat la ușă, să-mi fie comitet de întâmpinare. Dacă la asta, pun și dragul pe care l-am simțit în îmbrățișarea domnului meu, cu toată oboseala mea, mă simt bogată. Me happy acum.

O zi tare faină, care m-a îmbogățit nesperat, din multe puncte de vedere, în multe colțuri. Sunt bogată că am prietene cu suflet superb, sunt mai bogată-n imagini de purtat în mine, în trăiri ce mi-au deschis bucăți de ochi și de inimă, înțelegeri ce-mi deschid noi drumuri și posibilități, mult mai bogată-n în inimile alor mei, cărora le-am lipsit, chiar și-n cea a mamei, rara avis pentru mine.

***

Las apa dușului să spele toate energiile aiurea ce s-au putut lipi de mine în acest drum și-mi dezleg recunoștința pentru:

  1. Frumusețea prea dimineții!
  2. Ochii mei capabili să vadă regalitatea!
  3. Priceperea în sfârșit a diferenței de percepție asupra unui stil de viață!

Clipa mea de frumos gingaș:

Păpuși create de Komnata Levshi