Ziua 182
Prea dimineața acestei prea dimineți a fost atât de scurtă că nici nu știu cum m-am trezit în bucătărie. N-am făcut niciun ritual de nimic, nici de mulțumire, nici de verificare corp, am sărit ca un arc și m-am pomenit în bucătărie. Zău dacă știu ce mi-a imprimat viteza asta dar, mai ales, inconștiența asta. N-am nicio grabă, nu fug nicăieri, am timp, dar n-am fost prezentă strop la deschiderea mea către zi și viață nouă.
Deși mă strădui să-mi dau seama ce am făcut totuși la trezire, mă comut pe moment și îmi picur toată atenția în băutul apei mele, măcar de aici încolo să fiu prezentă în mine și acțiunile mele.
Cu ochii afară, realizez cât de liniștitoare pentru minte și pentru corp este combinația de culori - alb-albastru-verde, în toate nuanțele și combinațiile posibile. Plus culoarea lemnului. Deși îmi plac toate culorile, cred că cel mai bine stau în combinații de culori liniștite. Inconștient, "statul" ăsta mi-a condus toată decorarea casei, de unde, când sunt atentă, îmi iau parte din pace. Și putere.
Nu m-am gândit niciodată că poți să-ți tragi putere din culori dar prea dimineața asta, chiar și așa întârziată în simțiri, îmi arată clar că poți să le împletești în jurul coloanei să te susțină către infinit. Apa caldă desăvârșește împletirea asta care mi s-a întâmplat aproape carnal. În această clipă, am avut rădăcini de lemn înfipte în mama pământ și brațe albastre care se amestecă cu păsările în cerul meu iubit. Pentru o miime de miime de timp, m-am simțit Universală. Hai că se poate să mă întorc în mine și, prin mine, acasă, chiar dacă nu știu cine și cum mi-a furat trezirea.
***
Am făcut și smoothieurile, catifelate blând de prezența caiselor în ele, care înlocuiesc cu succes vișinele. Mi-e gata și ceaiul și mă umplu de un drag vesel micuțele floricele de soc, care s-au ridicat în plutire deasupra. Mici minuni frumoase.
Nu-mi mai fac nicio pregătire pentru urcatul la mama, nici de învelire, nici de dezgolire, pur și simplu mă las să curg și-oi vedea unde mă va cârmi momentul și starea.
***
Aceeași lipsă de bucurie de viață o îmbracă și astăzi pe mama, cu toate că e prezentă în ea și-n cameră. Îi dau timp să se acordeze la prezența mea acolo, cât timp o drăgălesc și o hrănesc pe Sassy. E o explozie de drag și de la blănoasă către mine și mă bucur că s-a rupt bariera dintre noi, m-a acceptat cu totul și nu ratează nicio ocazie să stăm împreună. Mama însă nu pare să aibă vreun interes în direcția asta așa că nu forțez nici eu. O anunț că după micul dejun încep curățenia și le las cuminți și primenite. Pentru că am fost alertă și atentă la starea ei, doar ca observator, nu s-a lipit nimic de mine de la ea și nici din mine nu a "răsărit" vreo stare. Doar am luat notă, n-am vrut să schimb cu nimic starea lucrurilor și a fost doar un act dintr-o viață observată. Bun așa.
***
Azi nu am timp liber pentru că e ziua de udat roșii.
Fiind un experiment, nu am sistem de picurare setat pentru că roșiile sunt puse acum pe locul viitoarei bolte de struguri de masă. Așa că ud cu lăbuțele fiecare plantă cu minim 5 litri de apă și asta ia timp. Plus că mai copilesc ce mai apare, mai nivelez castelele pe care mi le tot înalță cârtițele astea muncitoare, mai leg câte-o roșie care se înalță peste noapte parcă. Dacă toate roșiile vor duce rodul până la capăt, pot să spun că e un experiment excelent. Și chiar dacă nu, am învățat multe despre cum trebe să cultivi roșii, ce să faci și ce să nu faci, oricum sunt câștigată. Ooo, poate fac experimentul ăsta elastic peste toate experiențele mele, să mă prind, mereu și mereu, că nu există decât experiențe-învățător. Uit al naibii de des asta și mă zdrelesc ocazional. Se pare însă că nu inutil.
***
Mă lipesc de micul dejun al domnului meu cu o cerere de ajutor: vreau să tratez arțarul galben și am nevoie de încă două mâini să întind o folie de protecție peste roșii, care sunt fix sub el. Trebe tratat chimic contra făinării și putregaiului de care suferă și nu pot stăpânii stropii aruncați de vermorel să nu cadă și peste plantele mele, bibilite bio. Cât timp domnul meu își ia micul dejun, eu m-apuc să montez noul vermorel, de capacitate mai mică, luat pentru astfel de situații în care sunt nevoită să folosesc chimicale pentru tratamente. Frate, sunt bună la multe dar am două mâini stângi la montat, și am două mâini super stângi dacă instrucțiunile sunt de cacao, greu de înțeles. Dragul meu iubit n-a înțeles nimic din timpul lui că dacă n-am cotcodăcit prin bucătărie pe seama schiței de asamblare, de ziceai că mi-am luat rachetă, nu un amărât de vermorel. Măcar am avut satisfacția că da, într-adevăr, instrucțiunile sunt jalnice și, cu ajutorul lui, am terminat și asamblarea și stropirea.
Dacă tot m-am pornit, am dat cu celălalt vermorel un pic de papa bun, bio, pentru toți pomișorii fructiferi, pentru vița de vie, pentru murele imense ce încep să se pârguiască. Cred că sunt făcută să fiu țărancă, atât de mult îmi place să stau afară, să deretic prin curte sau pe la plante. D-aia nici nu m-a ținut, decât o juma' de mosorel, viața aia de împăiată pe care am trăit-o. Dar, deși câteodată am tendința, nu o trec la pierderi, pentru că am învățat multe lucruri mișto și utile pe care le aplic acum, în procesul de dezîmpăiere.
***
O aduc pe mama la micul dejun și îi accept starea liniară care i s-a lipit la trezire pe piele. Parcă a intrat într-o economie de de toate, de vorbe, de simțiri, de trăiri. Ea își vede de mâncarea din farfurie, mai ridică din când în când ochii la mine care îi povestesc ce am făcut prin curte. Nu pentru că vreau să colorez liniștea care s-ar așterne inerent peste noi ci pentru că înțeleg, ce n-am văzut până acum, că în viața ei nu se întâmplă lucruri, doar stând în pat. Umplu eu, când pot și cât intră, cu ce fac eu că poate o ajută. Am surpriza, uneori, să întrebe despre cutare lucru, semn că informația intră pe undeva, o depozitează și habar n-am ce buton o aduce la suprafață peste timp.
Mi-a cerut din nou "bucățele" iar eu am forțat să văd dacă reușește să scoată din minte cuvântul pepene. M-am făcut că nu știu ce vrea, mintea ei s-a zbătut în căutări câteva clipe, până a renunțat, s-a ridicat și s-a dus la frigider să-mi arate. Știam, dar eram curioasă să înțeleg care e mecanismul ăla care-i servește cuvintele pentru rebus, și rebus d-ăla creț, de minte ascuțită, și nu e în stare să-i aducă cuvântul pepene. Nu cred că o să mai fiu curioasă că oricum nu pricep nici eu și o chinui și pe ea. Am simțit, la nivel fin, de energie, că i-a displăcut puternic inabilitatea ei, după cum s-a ridicat, nervoasă, de pe scaun. Ok, am priceput, deși știu că egoul a fost activat de faptul că nu-și aduce aminte și se simte redusă, n-au fost nervi generați de situația în care e și nu-și aduce aminte.
***
Deși n-am niciun chef, mă apuc de răsturnat casa.
Întâi la noi în dormitor și apoi la ele, unde e de curățat. E frumoasă Sassy dar blana ei fină, ca de angora, e peste tot. După aspirat, trebe periate covorul și scaunele și tot mai scot pumni de păr. Nu mai zic că întinde nisipul din baie peste tot. Dar e a noastră și o iubim nespus.
Cred că în placiditatea ei, mama are totuși simțiri. Cred că se simte incapabilă și asta generează în ea un comportament egotic. Altfel nu-mi explic de ce, în timp ce eu schimb lenjerii, scutur, perii, spăl, ea tot suflă greu și are o mină de zici că suferă de nu știu ce durere cruntă. A căzut și cablul TV și puricii de pe ecran o enervează. E toată un pachet de nervi, o bombă cu ceas, și-mi dau seama că totul vine din ego. Pentru că se simte prost stând și eu dereticând, mama și-a imaginat o suferință prin care să fie scutită de a face ceva, ba, mai mult, e o pârghie prin care obține atenția mea neîmpărțită cu nimic. Prin "durerea" asta închipuită a ei și atât de clar întipărită pe chip, nu numai că eu nu mai sunt atentă la faptul că ea stă și eu muncesc, de parcă aș fi, ci o bibilesc pe ea, am compasiune pentru ea care are o suferință. Incredibil cât de perfid joacă băiatul ăsta, egoul, și din nou, mi se pare fantastic cum el n-are nevoie de o minte sănătoasă să se manifeste. Se manifestă oricum, în oricine.
O oră mai târziu, cablul a revenit, eu am terminat iar mama e din nou "ok". Nu mai suferă de nimic. Le bag pe amândouă la baie și plec cu egoul liniștit că am făcut o treabă bună.
***
Relațiile astea interumane sunt niște construcții paradoxale, și fragile și puternice și sunt esența multor, dacă nu majorității, experiențe pe care le are aici o ființă umană. Mulți căutăm în relații fericirea dar mulți din mulții ăștia găsim nefericirea în ele.
Normal că timpul petrecut cu mine, în curățenia parterului, se lasă cu lansat pe aripi de idee iar mama mi-a fost, a câta oară?, ghid de reflecție interioară.
Toată nefericirea mea mi-am tras-o din relațiile interumane. Primele relații, alea formatoare, între mine și ai mei părinți, mi-au croit tipare strâmbe în care mi-am mulat, ulterior, toate relațiile. În lumea trăită de mine, tiparul strâmb era cel corect pentru că era singurul pe care-l cunoșteam. Dintr-un atașament ușor de înțeles, m-am ținut de tiparele imprimate de ai mei cu dinții, pentru că erau printre puținele, dacă nu singurele, lucruri pe care mi le-au dat iar eu le-am prețuit și urcat pe-un piedestal al "așa trebe să fie". Toată viața mea a fost un concurs de putere, în relații. Care pe care. Construită pe fundamentul lipsei de încredere în mine, puterea asta a avut un efect devastator: în orice, oricât de mic, singura oca cu care măsuram era puterea. Apărea o provocare, găseam eu soluția salvatoare? Mă îmbățoșam, îmi luam puterea, mă urcam pe o treaptă mai sus decât cel care nu găsise soluția și așteptam adorația. Îmi făcea partenerul un rău? Cu vorbe meșteșugite, cu manipulare emoțională, cu argumente distorsionate, îl făceam să vadă cât sufăr și să se simtă vinovat. Și-mi ieșea. Iarăși, sus pe treaptă, așteptând să repare "răul" pe care mi-l făcuse. Certurile erau, pentru mine, în mine, apocalipsă directă. Aveam o atâta voluptare în trăirea negativă a unei discuții în contradictoriu încât le atrăgeam și mă aruncam în ele cu plăcere, parcă. Pentru că cearta este impresia, falsă, că puterea ți-a fost smulsă de celălalt, că el știe mai bine și tu nu și începe jocul de ping pong de argumente și contra argumente. Iar în focul ăsta, eu mă simțeam vie, căutam cu strășnicie dovezi incontestabile că dețin adevărul și mă enervam cumplit când celălalt găsea o dovadă o țâră mai sus decât a mea. Joaca asta de-a trepte e antidotul oricăi relații. Nu pentru că e o discuție în contradictoriu, ce poate fi mișto dacă e născută și condusă sănătos, e mlăștinoasă pentru că aduce la masă lupta de putere a două egouri. Și, din asta, nu iese nimeni în câștig.
***
În facerea asta de treabă continuă am ratat prânzul domnului meu, care are și el un strop de proiecție inutilă pe mine.
Deși în mintea mea lucrurile sunt segregate clar, fiecare din noi are bucățica lui de treabă, domnul meu se simte prost când eu alerg, încolo și-ncoace, făcând treabă, în casă sau p-afară și el stă în birou. Uită că nu stă, ci lucrează de acasă și la fel uită că astea sunt proiecțiile lui crezând că eu judec "statul lui" când mie nici prin minte nu-mi trece. Am avut și eu, și încă mai am câteodată, faza asta cu proiecțiile, când, pentru că eu am un gând care se zbate zgubilitic într-o minte superagitată uneori, cred că celălalt are fix același gând și asta mă pune în poziția de "mai prejos", că tot e vorba de trepte acum. Doamne, câte firicele fine-fine, mii, pleacă din aceeași problemă, mai mică sau mai mare, pe care o are, fiecare ființă umană, cu încrederea în sine. Facem atâtea construcții și ne imaginăm atâtea tâmpenii, în care ajungem să și credem, că dragul de om de lângă noi n-are nicio șansă decât să se lase încălțat de proiecțiile noastre aiurea.
***
Pentru prânzul mamei trebe să mă opresc din treabă, că la ea e musai. Îi pun masa și urc să o aduc, cu gândul că e un picușor mai bine, acum, după primeneală. Nope, s-a întos în placiditatea ei, din care nu răzbate picătură de entuziasm. Stau cu ea la masă, dar nu mai contribui cu niciun fundal sonor și am surpriza să văd că nici nu observă. Își vede de farfurie, din nou, și e ca și cum nici n-aș fi acolo. Chiar și așa, am claritatea în aceste clipe să trec dincolo de un corp care a preluat conducerea acțiunilor și să stau sufletește lângă ea, că azi pot. N-am uitat, încă, înțelegerea aia care m-a străfulgerat că corpul ăsta nu s-ar mișca și nu ar fi viu dacă n-ar fi susținut de o inteligență universală magnifică, aceeași care mă locuiește și pe mine, și mă leagă, indestructibil, de mama.
A urcat calmă la ea și eu, la fel de calmă, mi-am continuat treaba. Și mi-am ronțăit ideile.
***
Dacă acum câteva luni mă aoleam cu spor de singurătatea în care m-am trezit, acum, privind retrospectiv, văd câtă plinătate de sens a avut această plecare bruscă a oamenilor.
Mulți ani în urmă aveam, în agenda telefonică, peste o mie de contacte. Când lucram în corporație, îmi suna telefonul ca unei operatoare de call center. Mereu cineva voia ceva de la mine, mereu eram căutată. Când am intrat în burnout și-am decis că demisia e singura cale, primul șoc a fost reducerea nu drastică, ci de-a dreptul dramatică, pentru egoul meu de atunci, a apelurilor primite. Oameni cu care, am crezut eu, dezvoltasem relații și în afara jobului, au dispărut brusc. Deși greu, nu am suferit prea adânc și prea mult pentru că trebuia să fac față burnoutului greu în care mă aflam și nu aveam prea multă energie pentru altceva.
Ăsta a fost primul ciur prin care s-au cernut oamenii din viața mea. Pe parcurs, au mai dispărut unii, au venit alții, dar în mare, aveam un grup constant, mic, de ființe dragi mie. Pentru grupul ăsta aș fi făcut și chiar făceam, orice era nevoie, spus sau nespus. Atenția și grija mea, înainte împrăștiată la o masă mare de oameni, s-a canalizat acum asupra celor puțini și eram acolo, oricând, pentru orice. Asta era setarea mea de mindset.
Demența mamei a fost ultimul ciur care a ras oamenii la care mă așteptam cel mai puțin să dispară. Dar pot să spun acum, cu toată deschiderea, mulțumesc și acestui ultim ciur pentru că am reușit să mă dezbrac de haina, perfid mulată pe pielea mea, de prietena perfectă. Fără să vreau și să văd, aceeași nevoie de validare pe care o avusesem de la marea masă de oameni din agenda mea telefonică, se transformase în prietena ideală, și toată atenția pe care de fapt ar fi fost normal și mișto să mi-o acord mie, se împrăștia celor puțini.
Mă bucur că azi mă simt mult mai bine cu mine și în mine și nu mai simt nevoia de alții. Că vin, sunt bonus și mă încântă. Dar nu mai sunt o necesitate.
Mă bucur că am avut burnoutul, deși a fost dureros al dracu', acum, și nu la pensie. Mă bucur că am înțeles că nu sunt cine cred eu că sunt sau cine cred alții că sunt. Mă bucur să stau în liniștea mea, să-mi observ susurile și josurile, nemaivrând să-mi pun grija în slujba unora care, la prima adiere de vânt neprielnic, de durată, au dat bir cu fugiții. Și le mulțumesc că mi-au redat și energia și timpul și atenția înapoi. Într-un final glorios, după un parcurs dureros, cea mai importantă pentru mine sunt eu.
***
Sunt frântă de oboseală fizică dar mă simt fresh emoțional. Deși, după colț, mă așteaptă calvarul pilitului de unghii, mă simt ușurică și liniștită. Articularea adevărului pe care-l trăiam dar nu îl și vedeam, plăcerea asta a mea de a fi cu mine, începe să așeze o fundație nouă pe care parcă mă-ncântă să construiesc. Prin deconstrucție. Cât de tare poate să fie, de-a dreptul orgasmic sufletește, să te construiești în timp ce te dărâmi?! Yep, there is no dull moment in my life anymore.
***
Pilitul e oricum numa' nu plictisitor dar încep să se vadă rezultatele: copitele se fărâmă, cad efectiv bucăți din ele, unele mai mari, altele mai mici, sper eu să nu ajung la 2 luni și să cadă cu totul. Evident că sunt mai mult eu încântată decât mama, dar îmi spun în sine că adun eu bucuria ei la mine și exprim eu dublu, să compensez.
Dau cu inima plină și sigură o bilă albă zilei și-mi umplu sufletul de bine când mulțumesc pentru:
- Coloana infinită trăită dimineață!
- Întoarcerea mea la mine!
- Viața mea, cu tot ce e ea!
Frumosul cel mai frumos pe care l-am adus în viața asta prin mine:
