Ziua 180
După o noapte cu treziri dese generate de niște frisoane spontane, gândul că azi e duminică atâta m-a gâdilat pe la ochi și pe la voință, că n-am reușit să desfac nici pleoape și nici să activez vreo pornire. N-am reușit să încropesc de-o odihnă bună și asta se adună, cuminte, la statul în hold. Mintea, instrumentul ăsta care și-a intrat în rolul de lider de drum, îmi bagă o panică mică la înaintare: de la ce oare or fi fost frisoanele? N-am răspuns, o să văd dacă a fost reacția corpului meu la prea mult stat în soare sau oi fi agățat ceva. Sunt sigură că, și fără agitația asta mentală în prea dimineața în care m-aș dedulci la somn lung, o să aflu la momentul potrivit. Îi dau scurt peste presupuneri buclucașei minți și mă întorc la miezul meu. De aici, în liniște, nasc eu mulțumirile oneste și directe către tot ce este și tot aici le simt mereu cum se întorc să mă facă și mai bogată.
***
La scanarea din corp, singura care a strigat prezent a fost aceeași durere de cap, care, din ce-mi aduc aminte vag, nu m-a părăsit oricum toată noaptea. Încerc să fac pace cu ea cât să-mi creez un spațiu bun și să dau drumul la curgerea de recunoștință. Când e un disconfort fizic prin zonă, e o țâră mai greu să fii cumincior, în primul rând, limpede, în al doilea rând și curat recunoscător în al treilea rând. Că-ți vine să te ridici, să faci ceva să scapi de durere, că-ți vin gândurile alea țânțar de te bâzâie sec, fără nicio valoare și cu astea pe cap, acaparatoare de spațiu și energie, de abia mai e loc și de-un firicel de recunoștință.
I've been there, done that, așa că în prea dimineața asta, destul de cu greutate, la propriu, de a mă ridica din pat, parcă vreau să încerc o nouă abordare: să inspir puternic, să trag pe nări toată durerea asta, să simt cum îi trag toate rădăcinile din mine, să văd cum s-adună stropii de durere și de greu în locul unde simt că pulsează durerea, s-o strâng toată ghem acolo și pe expir s-o șterg cu un burete. Mă concentrez pe respirație și pe imagine și încep. Nu-mi trece durerea. Nici n-are cum, așa instant, cum vrea mintea mea grăbită. Dar nu mă las și mai bag o respirație conștientă și atentă, cu tot ceea ce sunt. Din nou durerea e acolo dar sunt un strop mai ușurată și-mi place cum mi se simte respirația. Mai fac una, mai adâncă și mai plină de stropi și în încordarea asta a mea relaxată, că fix așa e, mă inundă brusc un drag: eu vreau ca durerea să-mi dispară dar ea vrea că eu să o văd, să o simt, s-o accept și s-o las să curgă. Că doar ieri am fost la lecția asta, pe bune! Așa că în nebunia asta cu respirațiile, am uitat de burete, am uitat că vreau s-o micesc și s-o dispar și-am invitat-o, în straie de ființă, cu mine, în dansul respirației. Habar n-am cât a durat, clar câteva minute bune, dar la finalul lor, cu durerea alături, am făcut spațiul de care aveam nevoie în mine și mi-au țâșnit recunoștințele ca de pe țeavă, din inimă. Poate că era nevoie doar s-o iau prin învăluire pe mintea asta și pe durere s-o includ, ca toate să se desfacă exact cum era nevoie să fie.
***
A fost un moment tare intens și plin, o combustie emoțională bună rău, că mi-a dat un reset la greutate și cu un strop de adrenalină pură în vene, m-am trezit în bucătărie. Și afară e molcom, e o dimineață din aia tipic englezească, înnorată și cu promisiune de ploaie, dar mie-mi plac și diminețile astea. Cred totuși că ele împrumută, unui senzitiv, un picușor din potoleala asta mocnită.
Fără lămâie, fără busuioc, doar cu apa caldă și cu cerul meu, azi nu-mi lansez nicio intenție. Pur și simplu am simțit că ce tocmai am înfăptuit mai devreme, cu mine și prin mine, e de ajuns pentru această dimineață, nu vreau să mă sec repede azi. Că e totuși un efort, mai ales că durerea de cap e tot acolo, cu toată atenția pe care i-am acordat-o. Poate vrea să-mi spună ceva dar, nu m-am aplecat mai cu spor niciodată până acum să-i învăț limbajul și uite că nu înțeleg ce vrea. O las acolo și încerc un singur lucru: să nu mă războiesc cu ea, să mă mențin măcar într-o stare de "las-o și pe ea să fie". Poate se satură la un moment dat și se plictisește. Sau nu. Voi vedea.
***
E timpul să-i fac și mamei smoothieul, văd că s-a trezit și pot să urc la ele.
Încerc să-mi fac obicei din a sta, un minut măcar, să mă capitonez prin părțile esențiale, să nu mă prindă dezvelită și vulnerabilă vreo vedere, stare sau cuvânt de-al ei. Și-n statul ăsta al meu de azi, în care mă împlătoșam eu cu de toate, să nu-mi las bucățică goală-n bătaia demenței, mi s-a spart, cu zgomot, în inimă: parcă mă duc la luptă, nu mă duc la mama, la ființa care m-a adus pe lume, prin care eu am șansa să experimentez ce experimentez. În parcursul ăsta al meu, în loc să-mi văd de ale mele, să mi le redescopăr, să mă rafinez și eu la un next level al jocului, eu m-am agățat stupid de niște lipsuri, emoționale și materiale care mi-au fript sufletul și anii, și-am uitat de ce am venit aici. Dar ce e mai dătător în karma este că am uitat să-i fiu recunoscătoare mamei de carne, pentru nașterea mea în carne. Mai mult, în ultima vreme, am plecat de lângă ea deși sunt lângă ea, și, dintr-o teribilă teamă și oroare de o demență ce-o stăpânește, eu am uitat că acolo, dedesubt, mă privește un suflet neîntinat de demență, sufletul mamei mele. Și-n uitarea mea mă faultează uitarea ei. În uitarea mea, am devenit antagonică și supărată pe cea fără de care nu aș fi fost aici acum. În dimineața asta, mai iau un minut să-mi dau toate straturile jos și să urc cu suflet dezgolit. Fie ce-o fi!
***
Speranța aia mică că sufletul meu se va întâlni cu al ei, se vor recunoaște și vor începe parcurs nou, nu a avut pereche în realitate. Da, am venit mult mai aproape de ea, dar este un gard electric, care mă curentează, între sufletele noastre: demența ei. E bine, pare odihnită dar dintr-odată, ca și cum mi s-a dat o pâclă de pe ochi, o văd cât e de obosită de fapt. S-a ridat mult, ea care se lăuda mândră că la vârsta ei nu e așa ridată ca alții, ochii nu mai au nicio luminiță, nici măcar atunci când e bine sau când vorbește de Sassy, e totul la ea un automatism condus doar de niște partituri pe care mintea ei le-a reținut și le pune pe repeat. Asta e provocarea maximă: să nu mai uit că, ascuns privirilor profane de ființă umană, în spatele automatismelor e mama, e un suflet. Și sufletul ăsta a făcut undeva, cândva, un legământ să-mi fie mie mamă, iar al meu a agreat. Așa că chiar dacă nu pot vedea cu ochii de carne contractul ăsta și clauzele lui, măcar știu clar cine sunt semnatarii și încerc să mă țin de firul ăsta. Demența nu atacă suflete.
***
În timpul meu liber am încercat să mai strecor câteva lecții din cursul de permacultură. E liniște plăcută jos, răcoare cât să nu-mi incing creierul, smoothie mov și bun și o muzică în surdină. Chiar pot să-l numesc magic, că-i plin de info mișto și oricum mai împănez si eu cu altele de pe net. Începe să se contureze cam cum trebe să fac, ce și când. O să-mi cumpăr o tablă mare, de scris, pe care o montez în garaj să-mi trec un fel de calendar, cu setare de alarme și-n telefon, ca să fiu grădinăreasă ca la carte.
***
Iar a fugit micul dejun al domnului meu el știe pe unde, că mi s-a părut atât de puțin. E clar că, paradoxal, deși lucrează de acasă, mie nu-mi ajunge timpul cu el. O nebunie… Dar m-am încântat de el cât a mâncat și ne-am băut cafeaua amândoi, într-un timp al nostru, tare prețios. N-aș da momentele astea în care croșetăm amândoi suflet unul pentru celălalt pentru nimic în lume. Și cred că nu greșesc.
***
Din toate propunerile mele de mic dejun, mamei îi fac cu ochiul, într-un final, cerealele. Cu lapte vegan, eu i-aș pune și un pic de banană sau piersică, dar ea nu vrea. Îmi dau seama, uitându-mă la ea, că eu am preluat, involuntar, cam tot ce e de făcut pentru că am simțit, fără să o simt în toată palpabilitatea ei, nefuncționalitatea mamei. Nu știe să dea drumul la robinetul de la bucătărie, care se pornește mișcând în laterală. Nu știe să închidă ușa spre terasă, pentru că trebe să ridice clanța în sus. Orice e altfel decât știa ea, odată, demult, nu mai intră în nicio fantă a minții ei. Asta e partea cu uitarea. A doua este că mintea ei blochează corpul, nu mai trimite niciun semnal, nicio informație, nu mai face nicio încercare să reușească, asta e partea cu funcționalitatea. Dacă vezi că nu merge într-un fel, nu-s miliarde de feluri de a deschide un robinet, încerci totuși să faci ceva. Ea nu, se blochează. Rând pe rând, se închid clapetele în mintea ei și devine un suflet închis într-un corp disfuncțional. Asta cred că trebe să fie cumplit.
***
Oboseala mă mână de la spate, duminica scrisă adânc în conștiința noastră ca zi de relaxare și faptul că, în principiu, am cam toate treburile făcute, parcă toate mă îndeamnă la un stat. Să stau și eu și să nu fac ceva anume. Să mă lăfăi într-un timp, nou ca experiență. Mi-e greu pentru că eu nu știu să stau. Eu am mereu ceva de făcut sau îmi găsesc mereu ceva de făcut. Dar azi, mă întind în living, cu Spiky care deja doarme, cu domnul meu în birou de unde vine suav o muzică liniștitoare, cu mama sus, cuminte cu tableta ei. E peste toți și toate o etichetă dar și o stare de nefăcut. De ce nu m-aș mufa și eu, cu toată mine, la ea?!
***
Puii noștri se anunță-n vizită la noi, în scurt timp. Afară e o vreme superbă, cu soare dar și cu un vânticel răcoros care împrăștie intensitatea căldurii, numa' bine de stat pe terasă.
În așteptarea lor, plec puțin, mi-am cumpărat bilet la imaginație, și mă duc un stropșor prin zone cu apă. Prietena mea dragă îmi trimite poze și filmulețe cu Creta, unde e acum și mă agăț de ele să simt și eu nițică apă, nițică briză, nițel concediu. Mi-e un dor până în rărunchi de un timp liber iar apa ar fi răsfățul suprem. Nu știu de ce și de unde, poate de la oboseală, dar mi s-au umplut din nou ochii de lacrimi. Lacrimile astea sunt niște ființe tare ciudate, mă invadează când nici nu mă aștept și, câteodată, ca acum, mă copleșesc. Le las să se rostogolească rotunde, nici nu mă supăr, nici nu le șterg, le las să iasă că sigur cară cu ele și ceva emoții, și eu plec pe o pală de vânt. Sunt pe un ponton, îmi bălăngănesc picioarele în apa caldă și clară, stau cu ochii închiși și "privesc" la marele galben și la iubitul meu cer, e o liniște în zonă care-mi intră prin nări și-n corp, am în gură un gust de sărat iar apa îmi urcă prin picioare o senzație plină de libertate. Pentru mine, apa e libertate. Și putere. Și măreție. Cât de bine e…
***
M-am întors din concediu când puii mei au deschis poarta. Copila mea, că doar e strop din mine, îmi admiră roșiile și florile și se duce direct la mure. Are și ea o țâră de tărancă în vene și mă bucur. Cu cât mai repede se reîntoarce la natură, măcar cu simțurile, cu atât de vindecă mai repede și nu mai ia toate dramele în pieptul tinereții. Sunt atât de fragezi, dar, ca și mine, se joacă de-a adulții și ferească să le spui asta. Au inocența vârstei, cred că timpul la ei nu se măsoară-n ani și riduri, și întotdeauna, ei știu cum să-și facă treaba, în noile vremuri. De parcă ființa umană se upgradează o dată cu fiecare generație. De parcă modul cum iubim noi e la ani lumină de modul cum iubesc ei. De parcă aceleași cuțite pe care le resimt ei, din partea interacțiunii cu alte ființe umane, nu le-am simțit rece pe pielea inimii și noi, ăștia "mai vechi". Mi se pare fascinant cum, prin același ego-a doua piele, fiecare vrea să creadă că la el e altfel, că inventează roata și că emoții și sentimente, atât de bătrâne cât ființa umană pe această planetă, sunt trăiri pe care de abia ei le descoperă. De când e ea mică, eu am o vorbă pe care i-o tot spun: "Mami, nu e timp să calci în toate gropile. Mai ascultă și de la alții". Sunt sigură că i-a intrat în vreun pliu de minte dar la fel de sigură sunt și că nu ține cont de asta. Își julește constant viața cu nimicuri, drama e la mic dejun, prânz și cină și pierde atât de mult timp valoros. Cu toate astea, știu că ăsta-i drumul ei, mergând pe el se va forma și, parte din ce e ea, eu am turnat înăuntrul ei, cu mare inconștiență. Eu am contribuit la dramele ei, prin dramele mele pe care nu am știut să mi le rezolv. Chiar auzeam deunăzi o întrebare: ai recunoaște în fața copilului că i-ai greșit? DA! DA! Și chiar dacă i-aș zdruncina încrederea ei în mine, în "autoritatea" cu care m-a investit, mai bine i-ar lua un timp mic și-ar coti-o către ce trebe, decât să mă privească cu adorație când eu știu cât de strâmb i-am croit, pe ici, pe colo, drumul.
***
Cu copiii pe terasă, cu pizzele lor sub nas, eu o aduc pe mama la prânzul ei întârziat. Mă strânge când văd cum îi privește prin geamul ușii de la bucătărie și se așează, calmă, la masă, să-i pun mâncarea. Nu vrea afară și nici nu mai întreb pentru că deja mi se derulează pe ecranul minții scuzele: e frig, e vânt, e obosită. Închide atât de repede ușile între ea și alții și realizez că asta a tot făcut după divorț. Nu e un lucru nou, că p-ăla nu l-ar reține, e un mecanism care s-a lipit de ea, e deja în ea, că n-are cum să rupă din carne ca să-l oprească. Nu-i plac oamenii, în lumea ei extrem de mică sunt eu și prietena ei, plus ocazional fratele ei și sora mea. Lumea ei e plină de Sassy și, cel puțin așa pare, îi e de ajuns. Nici nu vreau să mă gândesc cum va fi fără blănoasa asta princiară.
***
S-a întunecat brusc afară, e un pui mic de furtună ce răscolește cam tot ce întâlnește. Copiii ne-au adus niște puiuți de liliac, așa că, după plecarea lor, am avut obiectul muncii pe care nu-l găseam mai devreme: plantez liliac. Îmi place tare mult atmosfera asta de afară, e o țâră aprigă așa și mi se pare că are zvâc în vene. Cu cât sunt mai prezentă la mine și la ce e în jurul meu, cu atât mi se pare mai interesant de sorbit. Nimic nu e constant iar asta, deși poate fi cutremurător când vrei să stai într-un "călduț", e cel mai mișto lucru care i se putea întâmpla unei ființe umane. Cred că m-am decis în mine: nu vreau să devin zen, cel puțin nu în viața asta, acum cred că-s pusă pe simțit și agonie și extaz. Nu degeaba zic americanii că mormântul e locul unde "rest in peace". Vreau și pace-n mine dar și turbulențele au rost lor, că fără ele nici n-aș știi ce e și cum să apreciez pacea.
Așa că mă cuplez cu toate rădăcinile la pământul pe care-l sap, cu intenția să primească el și să crească puiuți de liliac și cu antenele la cerul ce s-a încrâncenat într-un albastru intens, cu tușe mari de gri șobolan. Momentul ăsta e expresia fizică a "nicio furtună nu e veșnică!" și vreau să-l trăiesc prin toți porii.
***
Am în mine și tunete și fulgere dar și apă, sare și soare. Cu ele plină, mă duc la pilit de copite. E o discrepanță imensă între plăcere și scârbă dar tocmai ce-am decis că vreau experiențe, ia d-aci una d-aia de la minus 100 pe o scară a făcutului cu drag. Am bifat în viteză, nu cred că-n cartea aia cu experiențe zice că trebe să sorbi fiecare moment din alea mai urât mirositoare așa că am fușterit momentul și m-am tirat de acolo. Noroc cu apa rece și săpunul de scorțișoară!
***
Dau zilei bilă alb translucid, am fost și n-am fost în ea, dar îi număr recunoștințele:
- Momentul intens de creare spațiu al dimineții!
- Mamei, pentru tot!
- Mamei-natură, pentru tot!
Momentul meu de frumos este:
