Ziua 18
Somnul meu de azi a fost mai scurt decât cel de ieri. Trezirea la 4.47. Previzibil, de altfel. Azi nu mi-a mai mers cu meditația, cu visatul. Era o lumină la mine "în mansardă" de ziceai că aprinsese cineva o serie de neoane. Sunt sigură că există o explicație, mai ezoterică și pentru această lumină pe care o percep în capul meu dar acum e încă prea ceață să stau să filtrez ideea.
***
Am sărit în papuci și am coborât să pregătesc cele necesare. Mi le-am făcut pe îndelete, fără stres și fără grabă dar cu un ochi vigilent pe camera de supraveghere să văd când se aprinde lumina la coana mare. Știu că nu mă aleargă nimeni dar mai știu și că, dacă are vreo idee, ea pornește în jos pe scări și la 6 dimineața e beznă încă, nu vede pe unde calcă și nu vreau să duc gândul ăsta până la capăt. Așa că mai bine mă trezesc eu să fac ce trebe în timp util, să îi duc, să se liniștească și să mai crească ziua și lumina implicit.
La 6 se trezește și ea așa că mă înființez cu smoothieul "în jalbă" și cu bună dispoziția-mi nelipsită. Mereu o întreb cum a dormit și în funcție de răspuns îmi dau seama de starea ei. Deși nu-i bine să concluzionezi ca să nu creezi credințe limitative, am observat, statistic, că dacă zice că "binișor" ziua care urmează e mai cu hopuri. Nu generalizez și oricum în boala asta nimic nu e bătut în cuie.
***
Micul dejun a fost în 3, și cu domnul meu, s-a simțit bine, și-a făcut singură cafea să fie sigură că e "tare" si apoi fuga la ea sus.
***
Deși au zis inițial că vin mâine, copila mea și al ei iubit vin azi pe la noi. Mi-e un dor de ei de mă doare! Câte lucruri luăm for granted, avem impresia că vor fi acolo mereu. Realitatea mea m-a învățat că trebe să apreciez fiecare momențel, indiferent cu ce vine el că vine clipa când lipsa te arde pe interior. Dar, ca orice altă ființă umană care cară după ea mii de ani de trăit oriunde și oricum numa' nu în prezent, uit asta.
***
Urc la mama să îi spun că vor venii copii la masă, e și ea încântată și stabilim amândouă să amânăm prânzul ei până pe la 2. E ok, e veselă, eu sunt bucuroasă.
Mă apuc să pregătesc ceva să pun pe masă și recunosc că mă învârt ca un titirez. Pune friptura de pui la cuptor, aruncă în tavă și niște pleurotus, parcă merge și un usturoi, pune și de mămăligă, stai că trebe să așez și masa, parcă ar fi bună și o salată de varză acră dar trebe s-o toc, dar nu mai ai țuică?! Că parcă ar merge la fix una fiartă!
Nici nu știu când a trecut timpul, au venit ai noștri, am stat la masă, am sporovăit. Cu coada ochiului o observ pe mama și simt că e stingheră. Copila mea povestește lucruri, cu agitația tinereții, mai în romengleză iar mama nu înțelege. Și atunci când nu înțelege, se simte prost. Și neglijată și nebăgată în seamă. Așa că a mâncat și s-a refugiat în siguranța ei de la etaj, cu Sassy a ei.
Noi am mai stat la taclale, mă chinuiam să nu plâng în fața copiluței mele dar încă e greu. E un gol care rămâne gol. Și când pleacă și fizic, golul e și mai evident. Dar mă bucur imens pentru ei că stau împreună, că se rodează unul cu altul, că-și construiesc o viață și experiențe, cu bune și mai puțin bune. Așa că asta compensează, cât de cât.
A trebuit să urc la mama să joc table chiar dacă copiii încă nu plecaseră. Și m-a uimit că mama, când copila a venit să își ia la revedere, a avut răbdare câteva secunde după care m-a grăbit să dau cu zarul. Insensibilă. Sau egoistă. Nu știu și nu mai vreau să etichetez. Doar să știu pe viitor.
Fără duș dar cu suc proaspăt de sfeclă, măr, morcov și portocale. Rece și bun. E obosită, o văd și eu și zice și ea. Dar a fost o zi bună.
***
Și eu sunt obosită. Dar sunt recunoscătoare pentru:
- Vizita copiilor noștri!
- Bucatele pe care am avut să le punem pe masă!
- Momentele astea pline de căldură sufletească în care se adună lângă o masă caractere diferite dar unite-un gând de comuniune!