Ziua 167
Nu cred că există oameni care au consistență 100% în tot ceea ce-și propun, întotdeauna. Cuvintele astea mari, parcă definitive, gen "mereu, niciodată, întotdeauna" parcă conțin în găoacea lor ceva negativ, habar n-am de ce percep eu așa. Evident, că-n prea dimineața asta, aș găsi mii de scuze pentru care m-am pornit ca tăunul în zi, fără plaja aia a mea de timp pentru mine, unde să-mi întind oasele și mușchii și să lansez intenții. Și mă observ cum mă leg de cuvinte când de fapt adevărul e că m-am grăbit să fac ce am de făcut în prea dimineața asta. Mi-au trecut prin gând, că nu am cum să le uit, dar le-am parcat repede, m-am făcut că nu le văd, iar corpul și mintea mea mi-au făcut pe plac și-au pornit așa, nebăgate-n seamă și alintate. Clasicul "mai târziu", urmat de tata lu' clasic "mai e și mâine o zi!", maxim de inconștiente, îmi ogoiesc gândul rebel care se agită singur într-o mulțime de gânduri de acțiuni de făcut, de lucruri de bifat pentru azi. Parcă am o țeavă directă cu bărbosul și el m-a asigurat că mai există un "mai târziu" sau un "mâine". Le-am văzut pe toate, în câteva secunde, dar am plecat în continuare ca tăunul.
***
În bucătărie am tras un stropșor frâna, cât mi-am sorbit apa, spălându-mi ochii în cer. Cred că încep să-mi creez o rețea neuronală nouă care leagă momentul băutului apei de privitul cerului. E ceva sublim ce conectează pământul și cerul și-mi toarnă combinația pe gât, să mă căptușească cât o putea în înaintarea de zi. Intenția pe care o pun la fiecare sorbit de apă al prea dimineții, "hrănește, vindecă, spală, curăță!" a intrat adânc în mine că acum, de câte ori beau apă în zi, vine automat să însoțească alunecatul ei în mine. Poate reușesc să implementez cât mai multe lucruri d-astea mici care, pe nesimțitelea, ar putea umple o zi mare.
***
Fără niciun gând în așteptare, doar curioasă, cu bunătate de fructe pasate în suc de vișine, am deschis ușa la ele. Sassy mă întâmpină pufoasă că nici nu pot să trec de ea, cât îi de rotundă ca o minge. Vorbesc întâi cu ea, glumesc cu ea, iar gluma mea atrage un chicotit din partea mamei. Bun! Deci e cu noi azi și-i cu mintea aia bună, ce prinde nuanțe. Deși e adormită, are viață-n ochi și-mi dă și mie mai mult elan. O întreb cum i-a fost somnul iar ea mă întreabă de Spiky. Cum nu mai sunt naiva care eram, imediat mi-am dat seama că are poftă de povești spumoase, ca să se ducă-n ele și să râdă, fix ca un copiluț. Deși mă grăbesc, împing to do-urile mai încolo și fac pe naratorul comic, povestind năzbâtiile lui Spiky sau ale Mayei, când era aici. E toată băgată în ce aude, fața ei replică momentele din poveste, suspans sau râs, iar eu mă bucur că am putut să-i dau câteva minute de bine. În prea-dimineața asta, mi-a fost copil.
***
Timpul meu liber e ocupat de udat în curte și de administrative.
Deși avem sistem de irigație automat în curtea mare, din când în când ud mai cu simț de răspundere pomișorii fructiferi, mai ales cei plantați pe partea unde, sub trifoi, la 2 metri adâncime, avem un puț drenant. Terenul e lutos în zonă și ține apa la suprafață așa că înainte de a mă apuca de orice în curte am făcut acest drenaj, super util în timp.
Nu mă deranjează udatul suplimentar, pentru că e timpul meu cu ei, când îi întreb de sănătate, când mai răscolesc mulciul din scoarță de copac și tocătură de trifoi pe care le-am pus-o la bază, să nu mucegăiască dar să creeze microclimat pentru hărnicuțele pământului, râmele. Dar e consumator de timp, că-s mulți copăcei iar eu trebe să mă mișc cu talent să nu înceapă soarele să dogoare.
Mi-am verificat piersicii de afide, au mai dispărut dar tot sunt multe. În dimineața asta am avut și răspunsul: pe tulpinuțele pomilor circulă, ca pe autostradă cu multe benzi, și-n sus și-n jos, furnicile. Ele protejează afidele de buburuze, pentru că se hrănesc cu excrețiile dulci ale afidelor. Aplic eu tratamente bio peste tratamente dar am uitat esențialul: prevenția. M-am documentat și-ntr-una din serile următoare, o să leg o bandă izolieră pe tulpina pomului și peste bandă o să dau cu vaselină. Furnicile frânează brusc în fața vaselinei și se reîntorc pe pământ. Așa am șansa să las gărgărițele și pupele lor să decimeze natural afidele și mai vin și eu ocazional cu soluția de ulei și săpun lichid. Se pune seara banda ca furnicile să coboare din copac spre mușuroiul lor, la culcare. Pentru că ele nu pot sări cu boltă peste banda izolieră, să coboare, le condamn cu bună știință la o moarte lentă, ceea ce clar nu vreau. Acum rămâne să-mi găsesc seara și timpul în seara respectivă s-o fac.
***
Las afară lumea fascinantă a plantelor și insectelor, și mă înfig, cu hotărâre, în lumea cel mai puțin fascinantă a administrativelor, a facturilor, a emailurilor, a cititului și analizatului tendințelor în piață la utilități.
A înnebunit lumea, au explodat prețuri, undeva trebe să se oprească tăvălugul ăsta și tare n-aș vrea să se-nțâneze într-o nouă criză economică mondială. Detașată de câțiva ani de tumultul ăsta de viață (ne)trăită de la 9 la 17 (sintagma asta e doar de ochii lumii, în realitate se stă mult peste ora 17) la un job care să-ți plătească timpul cu niște bani pe care să-i dai pe niște utilități, mâncare, haine și eventual un concediu, văd cu ușurință jocurile de putere care se fac de o mână de oameni pe deasupra majorității. D-aia îmi doresc să fiu cât mai off-grid, cât mai self-sufficient, pentru că setea asta de putere nu va dispărea prea ușor, în puține generații. Chiar mă îndoiesc că va dispărea vreodată, oricât de idilic visez eu la o lume trezită și ideală.
***
Micul dejun cu domnul meu se lasă cu hohote de râs, starea mea de bine îl cooptează și pe domnul meu și azi se împrietenește mai repede cu realitatea la care s-a trezit. De regulă, el butează mai greu dimineața, e tăcut de adormit dar azi s-a scuturat repede și-am zburdat amândoi prin subiecte și stări. Me happy! Uite c-am găsit o conotație pozitivă la întotdeauna: me happy întotdeauna când împart cu omul meu drag clipa, când o lărgim amândoi, cu voință și dorință, să stăm pe-o băncuță-n ea amândoi și să ne bucurăm de viață în general și de viața noastră, în special. Deci m-am grăbit cu conotațiile. Așa face mintea asta șturlubatică: numește tot ce vine în realitatea asta materială după cum îi momentul și starea ei în moment. Că doar știu că orice plus are și-un minus și orice jos are și-un sus, la fel și cuvintele pot să te ridice sau să te doboare. Depinde de contextul în care ești.
***
Mama vine la micul dejun de azi nu pentru mâncare, ci pentru povești. Are încă sclipirea jucăușă-n ochi, semn că-i prezentă, dar sub formă de copiluț, iar pe mine nu mă lasă inima s-o sting. Chiar mă gândeam în urmă cu câteva minute cam cum ar percepe dacă aș începe să-i citesc povești? Cred că, egoul s-ar ofensa dramatic când ar fi prezentă-n ea dar copiluțul din ea s-ar bucura tare când femeia ar fi plecată. Singura virgulă-n peisaj este că nu știu când e una și când e altul.
Până m-oi dumiri, azi povestesc aventurile prin care am trecut eu construind casa, presărând momentele neplăcute cu umor acum, deși la momentul când le-am trăit numa' cu râsete n-a fost. Ea se prinde-n hora poveștilor noi, nu mi le mai cere pe cele cu animăluțe și depăn cu ea o grămada. A păpat tot și cred că puteam să-i pun lejer mult în farfurie, că n-a contat ce și cât e, a sorbit cuvintele mele și s-a legănat cu ele, deasupra oricărui mic dejun. E și ăsta un consum energetic plus că aduc din cufărul din mine amintirile cu tot cu aroma de atunci și după ce termin cu ea depănatul, simt că eu mă mai scald prin apele alea.
***
M-am aruncat în construcția unei case cu o inconștiență candidă care mi-a dat la glezne o grămadă, mi-a zdruncinat mult încrederea în oameni dar mi-a și restructurat modul cum îi privesc.
Acum, uitându-mă retrospectiv, văd cu o claritate genială unde egoul meu a preluat comanda și a inflamat, ba chiar cangrenat, situații (și au fost multe), formele diferite sub care orgoliul ăsta, ce ne conduce inconștienți printr-o viață superbă pe care n-o vedem, m-a orbit de multe ori să acționez imparțial.
Cel mai consistent mod sub care s-a activat egoul, constant, a fost auto-victimizarea. Credeam eu strâmb că dacă socializez cu echipele de muncitori sau cu șefii de șantier sau cu orice parte masculină implicată în proces (și e un procent de 99,99%) și dacă îi sensibilizez că sunt femeie, fac treabă sau au grijă cum fac treaba. Credeam eu că rupându-mi spatele cu descărcatul sacilor de ciment din camioane și cărând roabele cu resturile, prin asta câștig respectul muncitorilor, care o să mă considere una de-a lor. De parcă asta era esențial.
Am mințit de multe ori să-i fac să-și facă treaba, am aplicat "circumstanțialitatea" de care vorbește psihiatrul mamei de nenumărate ori cu ideea, la fel de strâmbă, că scopul scuză mijloacele.
Și nu în cele de urmă, am pus în șape sau în pereți multă energie de suferință, de supărare, de frustrare, de reproș, nervi, vini și tot tacâmul.
Chiar dacă acum downloadez partea funny a procesului, și partea aia întunecată e acolo. Nu mai pot s-o deznod dar mă bucur că văd clar, ca și cum mă uit la un film, ce și cum am făcut, prin ochelari noi de pe care a căzut vălul de "toate mi se întâmplă numai mie!".
Mama a urcat iar eu am reluat acțiunea, devenită reper statornic în ultimele zile, de scoatere sâmburi de vișine.
***
Echipată cu coșulețul de nuiele, am cules vreo 4 kg de vișine, într-o stare de încântare puternică. Îmi place să mă cațăr în copaci și chiar dacă al meu e prea puiuc ca să-mi susțină greutatea, m-am urcat pe scară, până aproape de vârf. E așa o pace și o liniște în vișin că aș sta aici mult și bine. Cu cât urc mai sus, cu atât sunt vișine mai grase și mai frumoase și mai coapte.
Normal că mintea mea paralelizează totul, că doar rolul ei e să mestece și să amestece tot ce-i este servit de simțuri. Principiul ăsta crescător al bunului se aplică în orice, în viață: cu cât adâncești o relație, o perspectivă, un privit în interiorul tău, un curaj de explorare, cu cât întinzi clipa și te scufunzi și mai mult, și mai mult în pliurile ei, cu atât roadele sunt mai grase și mai frumoase și mai coapte. De atât de multe ori m-am proptit în egoul meu că n-am mai ajuns la diamantele alea ce mi le oferea nivelul următor de joc. Am murit de atât de multe ori și pierdut atât de multe vieți în viața asta până am ajuns la un adevăr atât de simplu, pe care natura în replică la orice pas. Doar că ochii mei, plini de zoaie și de paiele pe care le-am înfipt în alții, rarisim în mine, nu vedeam mai nimic printre pete. Mulțam pentru inconștiența aia acută care m-a condus încet dar sigur către o mijire de conștiență, pentru curajul cu care mă înarmez, nu mereu, să sap mai profund, pentru obstacolele care mă ațâță, după ce mă tăvălesc.
***
Deși aș putea să stau lejer în liniștea din mine, am în față 2 castronoaie de vișine de dezghiocat și probabil câteva ore pline de sâmburi. Subscripția la Eckhard Tolle mi-aduce din când în când pastile faine ale lui așa că azi dau play și la un video. Omul ăsta drag cu fățucă de șoricel are ceva atât de mișto după ce dai pojghița de judecată la o parte, încât te face să te întorci mereu. Se dezvoltă acolo un mic atașament și de om și de ideile lui dar sunt cu lupa pe pornirea asta și cu discernământul activat.
Subiectul lui preferat e egoul. Ei poftim, cam cât din ce-am gândit eu despre ego de dimineață a fost gândul meu sau am agățat, din conștiința asta universală la care ne mufăm cu totii, fie că știm, fie că nu știm, fie că ne place ideea, fie că nu!
Apropo de asta, mi-a venit instant în minte exercițiul pe care l-am făcut în cursul ăla mișto de care tot zic eu. Pentru că fiecare cursantă avea o însoțitoare de parcurs, tot cursantă, exercițiul s-a făcut într-o echipă de doi. Condensat, fiecare, la ea acasă, trebuia să se gândească la ceva și să împingă, cu puterea minții, acel ceva în mintea celeilalte. A fost șocant momentul când am rostit ce-am văzut iar coechipiera mea a înlemnit când a auzit. Nimerisem. Ce a fost și mai șocant a fost să văd că alte femei faine au prins din eter imagini sau sunete sau mirosuri pe care le-au gândit nu neapărat coechipierele lor, ci femei din grup. Practic, în câmpul creat și susținut de energia noastră dar mai ales a profei, am putut să agățăm, din conștiința colectivă, ce au pus alții acolo. Cu cât ești mai conștient, cu atât te mufezi la ce-ți trebe. Iar vice-versa e doborâtoare, de câte ori nu m-am cuplat eu la dramă și am descărcat și mai multă dramă, numai eu știu.
Ascultându-l pe Eckhard, auzeam, la propriu, cum simplele lui enunțări întâlnesc acceptul discernământului meu, în mine. Îmi dau seama că am acumulat multă informație, știu că mintea mea poate să absorbă multă, dar multă informație, am o bibliotecă imensă-n creier, cu sortări pe căprării, dar sunt dăți în care SIMT o informație. Nu știu cum să exprim asta și poate că nici nu e relevant s-o articulez. M-am prins și eu că degeaba stochez în bata de date la greu, dacă nu pun în concret, la ce-mi folosește? Doar la ego, că tot sunt la capitolul ăsta.
Un mod în care mi-am alimentat egoul peste măsură a fost ținerea cu dinții de punctele mele de vedere, fie ele corecte sau incorecte. Faptul că am înmagazinat în mine atâtea, m-a făcut o îngâmfată apărătoare a ce știu. Am perceput constant atac la propria persoană dacă cineva nu-mi agrea punctul de vedere sau nu era de acord cu el dar nu mi-l contracara cu argumente solide. Iar dacă-mi demonstra cu subiect și predicat că greșesc, nu-l iertam. Mă atașam cu atâta îndârjire de niște amărâte puncte de vedere de ziceai că viața mea atârnă-n ele. Identificarea asta ciudată atât de granulată, cu chestii infime ca importanță, e perdeaua blackout peste ochii care altfel ar vedea adevărul, pur și simplu, cum e el. Apărarea asta idioată de puncte de vedere este și cauza neînțelegerilor din relații sau, la scară mai mare, a războaielor.
În loc să devin imparțială, să lansez ce am de lansat și să observ ce vine, eu mă implicam și înfierbântam. Ca să nu mai zic câtă energie se scurge pe acolo și cât timp se pierde. Că dacă punctul meu de vedere e greșit, eu mă percepeam ca fiind eu greșită și mamă, se pornea jihadul explicațiilor și argumentelor, rostite sau doar urlate în van, în dialoguri imaginare în interior.
Chiar dacă vorbesc la trecut, mai e valabil, mai rar, și în prezent. Practica "spirituală" pe care am aplicat-o, inconștient, dar articulată mișto de Tolle, a fost să-mi observ contextul și să încerc să nu mai cad în aceeași capcană. E ca și cum ai fi atentă că vine trenul și când vine, nu te mai ia prin surprindere. De câte ori spun ceva iar cei din jur mă iau la mișto sau mă provoacă, înainte de a spune, mă aștept să o facă, astfel că atunci când se întâmplă, iau notă amuzată. Ăsta e cazul ideal dar sunt multe dăți când, deși știu că vine trenul, tot mă lovește frontal și brutal sosirea lui. Hahaha, I'm only human! O să tot practic, că rău am văzut că nu-mi face.
***
M-am și speriat, adâncită-n mine o parte și cu cealalță la Tolle, când s-a deschis ușa. Mama, a coborât singură pentru un prânz întârziat. Wow, dar ce mă bucur! Îi făcusem mămăligă proaspătă, printre vișine, i-am pus rapid sarmalele la încălzit, și mi-am văzut mai departe de sâmburii care nu se mai termină.
Sunt liniștită și un pic molcomă, ascultatul lui Tolle, el molcom prin definiție, m-a domolit parcă și-n bătăi de inimă și-n puls. Numa' că mama, când face o obsesie, apăi o face iar demența pare că exacerbează totul. Vrea să mănânce," dar cum am ajuns eu să-mi fac casă aici?!" Manipularea asta, stil ajuns la Ploiești pe la Harghita, i-a fost mereu caracteristică așa că o recunosc ușor.
Îi răspund scurt, informativ, cum am ajuns eu să-mi fac casa aici și-mi văd de treabă. Mă cercetez încet, să văd dacă mi se strecoară fie vină în sistem, fie iritare. Nope, all clean. Dar mama nu se lasă cu una, cu două și insistă. Ca să tai cordonul direct, fără lamă, îi spun că-s molcomă și că nu-mi umblă prin vene povestiri acum, altă dată cu drag dar acum nu-mi vin. Posibil ca energia din fermitate să se fi strecurat în sistemul ei, acolo unde energiile se citesc fără amestecul unei minții la locul sau nelalocul ei, că a păpat, tot, și s-a dus la ea. Multam, s-a închis așa de fain momentul ăsta! Fără supărări, fără judecăți. Fără scame.
***
Frate, mi s-a luat de dezghiocat! Chiar dacă nu-l consider timp pierdut, am anchilozat de la poziție. Am terminat într-un final și nu-mi doresc decât un duș, cu apa care "hrănește, vindecă, spală, curăță!", o carte și un pat. Bonusul e Mr. H pe stânga și Spiky pe dreapta. Peste toți, mărețul galben îmbracă dormitorul în minutul de aur, ce-mi place la nebunie!
***
Am avut o zi calmă, albă cu stropi de vișine și cu buzunare de trecut aduse în prezent să-mi ofere lecțiile pe care nu le-am înțeles atunci. Sunt liniștită și recunoscătoare pentru:
- Ce naște-n mine omul meu drag!
- Momentul meu fain de cățărat, cu plinătate de vedere, și la propriu și la figurat!
- Energia asta pe care dacă-o conduci cum trebe, te conduce unde trebe!
Iar frumosul zilei mele este:
