Ziua 165
Am intrat în minunea trezitului lin, nu mai am trezirile alea hurducăite și consemnez și că nopțile sunt mai dintr-o bucată. Fără treziri multiple, fără zgomote, dar cu două dintre cele mai dragi ființe mie, care torc încetișor, fiecare pe limba ei. Timiditatea lui Spiky a fost învinsă de confort așa că și-a revendicat pentru fiecare noapte locul de lângă burtica mea, unde se face colac și unde, de multe ori inconștient, în somn, de drag, întind mâna să mângâi o blăniță caldă și moale. În dormitorul nostru se întrepătrund stări faine care-mi brodează și mie nopți faine. E adevărat că-s și obosită fizic dar mă mângâie nopțile astea bune și vreau să le onorez, măcar printr-o simplă recunoaștere.
În ultimul an, de când practic recunoștința zilnică, îmi dau seama cât de important e să vezi că totul e important. Luăm totul așa de la sine înțeles de parcă Universul ne e dator cu încă o nouă zi sau cu sănătate sau cu apa ce-o bem. Deși nu am rezonat niciodată cu cuvântul ăsta din creștinism, care-mi părea extrem de umil, parcă-mi și vedeam capul plecat sub un jug, Universul ne "îngăduie" totul. Ne dă cu împrumut timp și stări și noi, hapsâni, le luăm cu ambele mâini, le îndesăm pe unde putem, le fușterim și apoi, ca niște copii răzgâiați, ne punem în cur și ne plângem. Cam asta e o radiografie extrem de concentrată și extrem de seaca. Simple facts.
***
Din rația de timp pentru ziua de azi, mi-am luat unul mic să mi-l împart printre gânduri, să mi-l aloc mie și intenției mele, o parte și cealaltă corpului meu, să-i dau un start încăpător. De câte ori o fac conștientă, scanarea asta a corpului mi se pare tare mișto: parcă și văd cu ochii minții miliardele de celuluțe cum aleargă ele peste tot să-și facă treaba, cum sângele și limfa hrănesc și evacuează, cum mușchii mei sunt relaxați, mai ales cei ai maxilarului care, dintr-o inerție tâmpită, la mine mai tot timpul au fost încordați că a rămas automatism. Pesemne vine din credința aia a mea că eu tot timpul am ceva de spus, de multe ori în trecut ceva mai important decât ceva-ul altora, acum din ce în ce mai puțin. Am înlocuit importanța de a spune cu necesitatea și utilitatea: chiar e nevoie să spun și cui servește ce spun?
Când simt că m-am întins în toată pielea mea și se simte bine, mă hotărăsc să cobor din pat și-o hotărăsc și pe Spiky să facă la fel. Chiar dacă ar mai dormi, îmi urmărește discret mișcările și când înțelege că nu e cu reîntoarcere în pat, aud în spatele meu mersul de felină pe podiumul de prezentarea al dormitorului. Da, are-n ADN tone de grație.
***
Același tip de grație a curs și-n ritualul clasic al prea dimineții: apa se duce blând să mă curețe, spele, vindece și hrănească, ceaiul meu bolborosește fain a invitație să-i pun plantele, smoothieurile miros demențial și au o culoare intensă, vie. Pleacă de la sine, din mine, mulțumirile pentru tot ce am, și, deși e ceva ce pleacă din mine către inteligența asta splendidă, mă umplu tot eu de o stare faină, de o stare de grație, că tot pare că definește momentele crude de început de zi și de început de viață nouă.
***
Coana mare s-a trezit, o las să se schimbe, să nu năvălesc peste demnitatea ei și culeg de pe traseu tot ce trebe să descarc la ele în cameră: de la bucătărie smoothieul, din camera tehnică pliculețul de mâncare umedă pentru grăsălana bătrână ce mănâncă mai greu bobițele iar din dressing medicamentele. Burdușită cu ele dar și cu voință de voie bună, intru în apartamentul lor.
Niciodată nu știu ce mă așteaptă în spatele ușii, oricât am încercat să stabilesc niște tipare, să găsesc jaloane care să-mi indice direcția de acțiune a mamei, demența vine și șterge totul cu buretele și lasă locul neîntinat de calcule, cam cum începe să fie mintea mamei de gânduri și emoții.
Nasul meu nu s-a chircit și pe măsură ce înaintam în cameră, am simțit că nici corpul nu mi se strânge. Ferestrele sunt deja deschise, aerul proaspăt umple toate cotlonașele, e curățel la ele și din mine pleacă săgeată gând de bine pentru asta. Că s-o duce și prin câmpul ei gândul meu, să lase și acolo picușori din binele pe care-l cară sau se duce direct în Univers, nu-l iau la puricat, doar îi dau drumul curat și pur și cu bucurie.
Deși simt că radiez bine, mama încă nu participă, fie e prea devreme pentru ea, fie azi nu se înscrie la aceeași realitate ca mine. Nu forțez nici o conversație, nici o judecată strâmbă nu mă locuiește ci doar intenția să las în aerul camerei niște voie bună, poate mai târziu, va prinde ea vreo fantă deschisă la mama și se strecoară-n ea. Daca nu, nu. Am înțeles profund că a forța îndoirea voinței unei alte ființe după voința proprie e un act de mare trădare și manipulare pentru ființa umană per se.
***
Sunt în timpul meu magic, domnul meu doarme ca un prunc, e weekend, iar eu îmi accesez bucata de relaxare parcată involuntar și inconștient de multe ori, în mintea mea: weekend ar trebui să fie egal cu relaxare. Asta vine din mentalitatea aia de do-er, de a face întruna, pe care o port în sânge de generații și generații. Degeaba dau eu vina acum pe corporația în care mi-am modelat și ciuntit diverse în mine, adevărul este că eu trag în mine, ca un balast, generații de oameni care asta au făcut și-au transmis, la fel de involuntar și al naibii de inconștient, muncă-muncă-muncă cu una sau două zile de tras sufletul. De fapt, în măreția asta a vieții, fiecare zi e egală cu ce îi dau eu, nu trebe să vină sâmbăta sau duminica să fiu relaxată. Bine că am articulat-o și p-asta, deși am văzut-o de mai demult. Uite însă că senzația a rămas lipită aiurea tot acolo.
***
În liniștea prea-dimineții, mesajele pe whatsapp sparg timpane, cel puțin eu le percep invadatoare câteodată. Dar acum vin cu promisiunea unei vizite a unor oameni dragi, cu care, deși stau la doi pași de noi, ne vedem de două ori pe an. Vestea asta minunată mi-adaugă un plus de bucurie și-mi da și un plus de zvâc: să decid ce pregătiri fac. Că eu, când am o vizită, trebe să mă pregătesc. Dacă înainte făceam asta pentru că egoul meu cerșea laude și voiam să fiu cea mai cea gospodină, acum o fac dintr-o intenție interioară de drag. Îmi doresc să le pun ceva bun pe masă, mai ales pentru că ea este o mamă de doi copii mici și viața ei se învârte doar în jurul lor. Știu cum e, știu cum se simte. Mă bucur pentru switch-ul pe care l-am făcut în gândire, de la gogoșirea personală la un serviciu făcut altora, pentru binele lor. Poate mă ține mosorelul să fac cât mai multe astfel de schimbări în mine, pentru că, deși intensitatea bucuriei nu e la fel ca în cazul egoului, e mai de durată și e o căldură care mă încarcă total pe dinăuntru.
***
Am decis să fac o tartă cu iaurt și cu vișine de la noi din curte, așa că-mi iau coșulețul și plec la cules. S-au copt bine, e atâta rod pe crenguțele firave ale vișinului, firav și el cu totul. E puiuc, are doar vreo patru anișori și deși nu l-am întrebat de sănătate niciodată, uite că dă înapoi rod cât să fac sute de tarte și să pun și la congelator. Îi mulțumesc în gând în timp ce umplu coșulețul și am grijă să fiu delicată, nu să smulg ca ghiolbana, cum făceam odată, când aveam impresia că tot ce dă natura, îmi dă că sunt eu moțul moțului.
Doamne, ce-mi place lupa asta pusă pe viața și acțiunile mele! Sunt multe care s-au petrecut atât de calm în mine că nici nu le-aș sesiza dacă n-aș fi atentă la mine. Evident că nu devalizam copaci sau arbuști, dar eram atât de hârciog, că de multe ori rupeam cu tot cu crengi, în grabă, că n-aveam timp. Iar acum, vorbesc și mulțumesc unui pom. Pretty awesome!
***
O aduc pe mama la micul dejun și mă bucură că mănâncă tot. O avizez că vom avea musafiri și vor fi și doi copii mici. Ia notă o dată, de două ori, de trei ori, am pierdut șirul că mă tot întreabă ce fac cu vișinele pe care le dezghioc de sâmbure.
Da, a deraiat trenul minții azi și, deși împing cu putere conștientizarea asta, văd că mama începe să dea rateuri din ce în ce mai mult. Cu mici excepții, dătătoare de speranță inutilă, mama captează prea puține din exterior. Sunt convinsă că și p-alea le prinde pentru că îi asigur eu un climat calm, liniștit, unde se simte în siguranță și drăgălită. Dacă aș lua-o mai iute puțin, într-o nanosecundă mintea ei ar fugi departe iar corpul n-ar știi ce să facă. Cam aici suntem în 7 luni.
***
Domnul meu doarme în continuare, nu știe el ce surpriză în așteaptă. Eu coc tarta pentru ei și o bougatsa pentru mine, dar și pentru ei, dacă poftesc. O să-l trimit pe Mr. H să ia ciabatte calde și ceva grătar, că ei sunt carnivori. Dar mai încolo, deocamdată, în miros de tartă, îmi beau cafeaua și-mi privesc cerul zilei. În continuare, simt cât de odihnitor este pentru ochi dar și pentru mine toată, privitul cerului albastru. Chiar dacă inițial, mintea vine cu tendința de a organiza norii în fome, după un timp, se golește și ea și rămân doar eu cu mine și cu privitul. E o mică meditație, ce-mi potolește mult ritmul interior, pornit într-o agitație să facă, că avem musafiri. Mă întorc cu simțirea în bucătărie, s-au amestecat aromele aici și eu sunt în mijlocul lor, albastră. Mulțumesc din nou, plin-plin, pentru înc-o stare de grație și sting focul la tartă. Restul pregătirilor, mai târziu, în buza sosirii, să fie calde.
***
Mi-am însoțit domnul la micul lui dejun întârziat și i-am ascultat povestirile amuzată.
A fost la festivalul Nostalgia aseară, s-a dezmățat pe acolo pe muzică veche, "de pe vremea noastră", acum e răgușit de cât a urlat iar mie mi-i drag tare de el și mă bucură bucuria lui. Nu m-a încercat nicio clipă invidia dar m-a locuit mereu acceptarea.
Pentru mine, ăsta e un pas uriaș pe care l-am făcut treptat, în timp, dar acum e cimentat. Neîncrederea în mine, lipsa de căldură din partea celor care ar fi trebuit să mi-o dea, sau ar fi fost tare fain să mi-o dea, m-au amprentat atât de puternic că eu când aveam ceva al meu, eram posesivă până-n măduva oaselor. Gelozia mă rodea, mintea mea, deja înclinată spre scenarite dezastruoase, parcă-ș găsea o bucurie bolnavă să croșeteze numai drame colosale. Nu mai zic ce consum de energie era acolo, în ce încordare și suspiciune am trăit mare parte din adolescență și tinerețe. Probabil secătuită de atâta zbucium, mintea a dat-o la pace cu inima care-i șoptea constant, în toți anii aștia mulți, că nu ai nimic și pe nimeni. Că permiterea este cheia care deschide cufărul iubirii. Cred că știu și momentul în care s-a petrecut asta: am avut o așteptare mare, indusă de niște vorbe meșteșugite, care nu s-a materializat atunci când am așteptat-o dar s-a lăsat cu o senzație de spargere interioară totală. Am simțit fizic cum parcă se sparg organele în mine iar mintea mea e țăndări. Împrăștiată pe peste tot, m-am adunat greu dar am înțeles, carnal și emoțional, că fiecare e liber să facă ce vrea. Așa cum sunt și eu, așa sunt și cei pe care-i iubesc. Nu m-am limpezit într-o noapte, s-a distilat în timp dar acum am în mine o permitere aur curat. Ce e să fie pentru mine, va fi. Ce nu, va fi pentru altcineva. As simple as that. Acum, după ani de zbucium.
***
Aproape s-a făcut miezul zilei așa că domnul meu pleacă la cumpărături, cât eu pun ultimele detalii la punct. Ce bucurie e pe mine să aranjez masa. E dublă, o dată că-mi face plăcere să o aranjez estetic și culinar și a doua oară, că am pentru cine să o aranjez. Nu mă mai plâng că nu ne vizitează lumea, în schimb sorb cu zgomot fiecare momențel de pregătire a întrevederii sau a întâlnirii în sine.
Am terminat cu masa și-mi încerc norocul cu prânzul mamei. O conving din nou sarmalele, din care vrea două, sau chiar trei, dar mănâncă doar una. Vede masa, întreabă ce e cu ea, oricum mă așteptam și îi reamintesc că vin musafiri, între care și doi copii mici. Dacă o să fie cu urlete, să nu se sperie. Până a plecat m-a mai întrebat o dată și a conchis că ea nu coboară, stă cuminte la ea, că nu are chef de oameni. Și asta știam.
***
Totul e gata, toate sunt pregătite iar eu sunt ca un copiluț în așteptarea lui Moș Crăciun. Măi, dar ce neastâmpăr am în vene! Numa' bine că ne vin oamenii dragi și descarc un pic din curentul ăsta de mă trece din cap până-n picioare, de zici că am câștigat la loterie.
Le facem turul casei doar la parter, să vadă ce-am mai schimbat, iar exclamațiile lor mi s-au dus în ego direct. După ce mi-am temperat hrăpărețul de complimente, am putut să mă bucur calm că văd și alții ce am încercat eu să creez în casa mea: un stil intim, cosy, frumos. Mi-a ieșit un design bun, unitar, cu coeziune dar și un micro design fain, care spune povești de stări. Un fotoliu cu un lampadar și o masă pentru carte și-un ceai. O canapeluță ce te îmbie la visare, un semineu ce-ți arde gândurile și-ți încălzește trupul, un loc de luat masa la lumânările din sfeșnice. Stări de moment ce-și schimbă aroma mereu dar îmi lasă un gust plăcut întotdeauna. Nu doar eu simt asta, am reușit să transmit și asta chiar o percep ca pe o reușită.
***
În țipete și alergături și chiuituri, am avut o după-amiază superbă. Am mâncat înăuntru, că era cald, dar desertul ne-a prins pe terasă pentru că marele galben s-a ascuns după niște nori pufoși, parcă să ne ajute să avem o după-amiază completă.
Deși m-am bucurat imens să îi revăd, m-am întristat destul de mult să văd fricțiunile lor. Copii mici, mai ales dacă vin unul după altul, sunt o grea încercare pentru orice cuplu, care nu apucă să se cunoască bine sau care nu sudează ce cred eu că e esențial în orice relație: voința și dorința. De multe ori, dorința o ia înainte și când obosește sau se perimează, voința e prea în urmă să mai facă față.
Văd ușurința cu care se aruncă cuvinte și mă doare mic. Fiecare cuvânt este un cocktail între gândul din spate, care l-a creat, energia din umbră care-l îmbibă și emoția care-l frământă. Cuvintele devin foarte puternice când le dai un bobărnac nepăsător în realitatea scrisă sau auzită sau vorbită, se tot gogoșesc în rostogolirea prin ochii sau urechile sau gura celui care le primește. Am devenit mai atentă la cuvintele pe care le nasc, mai ales de când scriu, și știu că deși par niște litere alăturate, o etichetă, duc în miezul lor fie sabie, fie balsam. Pot tăia în carne vie sau pot să te mângâie la propriu.
Cum eu mi-am luat înapoi niște libertăți pe care mi le-am pus în cuierele altora, mi-o valorific de ceva timp p-aia de exprimare. Mi-s oameni dragi, nu le doresc decât binele dar nu pot să fiu ipocrită și să mă fac că nu văd atacurile personale, furia asta care mocnește în fiecare, care-l consideră vinovat și greșit pe celălalt pentru tot ce i se întâmplă lui. Asta e definiția pură a victimizării. Mi-am permis să le spun ce văd dar mi-am lăsat bocancii în afara sufletelor lor. Cine are urechi să audă, va auzi cuvintele ce-i sunt destinate, prin și de la mine. Cine nu, va avea timpul lui.
***
Am închis o zi plină de gusturi mișto, de toate felurile, cu mine obosită dar fericită. Apropierea de oameni dragi acționează la mine cu încărcare emoțională plină, ard intens dar nu mă consum.
Pun în borcan o mare bilă albă, mulțam pentru bilă și mulțam și pentru:
- Lin și recunoștință!
- Miros de vișine, de cafea, de albastru!
- Pentru întâlnirea cu oameni dragi, bucurie rară dar tocmai aleasă, prin asta!
Clipa mea de fain este:
Beatrix Potter, favorita mea!