Ziua 152
Habar n-aveam că telefonul copilei mele era un telefon din partea Universului pentru ce avea să fie.
Copiii au lăsat ieri și o pungă cu "pomană" făcută în cinstea memoriei mamei Geta. În pungă, printre altele și colivă, iar domnul meu e mare amator de dulciuri așa că, pe nerăsuflatelea, a dat gata caserola mică de colivă. Și tot așa, pe nesimțitelea, a început întâi durerea de burtă. Apoi stricatul de stomac. Apoi vărsăturile, care au durat aproape toată noaptea. Iar domnul meu are o sănătate de fier! Singurul lucru care mi-a fost clar în toată nebunia de coșmar real pe care am trăit-o a fost că coliva aia a avut ceva. Era singurul liant între domnul meu și copila mea. Iar spre dimineață, m-a trecut un fior când am realizat că mulțumesc Universului că nu i-am dat mamei coliva s-o mănânce, pentru că mama e mare fan colivă. Dacă pe Mr. H l-a pus la pământ, pe mama o băga sub pământ probabil. Mi se pare fenomenal cum le așează Universul ăsta, să se întâmple răul ăl mai mic. Sunt recunoscătoare că am claritatea asta acum, în acest moment al vieții mele când toate sunt în ceață.
***
Nu mai sunt atât de în putere ca o noapte nedormită să nu se resimtă, iar acum, cu urmările grele ale bolii de care nu am scăpat, noaptea care a trecut a fost ca un uragan. Din nou, sesizez umorul negru al Universului: i-am cerut să nu mai am coșmaruri în somn și așa a fost. Le-am avut trează fiind.
Mă duc cătinel către bucătărie, m-am întors cu apă proaspătă pentru omul meu iubit care în sfârșit s-a liniștit și doarme calm și frumos, și m-am reîntors în bucătărie. Escaladarea Himalayei e mai ușoară decât îmi simt eu corpul acum. E greu, în stomac mi-atârnă un pietroi, starea de sfârșeală e în fiecare celuluță, dar voința mea este mai puternică decât toate astea. Trebe să beau apa, trebe să fac smoothieurile, trebe să fac ceaiul. Și trebe să le împart cu mama, orice ar fi.
***
O văd pe cameră pe mama cum s-a apucat să-și facă patul. Nu pot să nu am un zâmbet mic într-un colț de gură: amândouă ne mișcăm cătinel-cătinel, deși ne desparte un sfert de secol. Iar în celălalt colț de gură, un alt zâmbet își croiește ușurel drum: ordinea aia pe care mă obliga mama s-o fac și s-o țin când eram mică, e înfierată adânc și în carnea ei, uite cum corpul preia frâiele și dă la o parte o minte plecată departe.
Am ajuns la ea cu smoothieul când terminase, era obosită dar mulțumită. Încerc să-i transmit prin cele câteva vorbe o stare de bine dar îmi dau seama că nu reușesc, că limbajul meu corporal, cocoșată de la mijloc de durerea de stomac, n-are cum să-i spună că totul e bine, când nu e. Închei clasic cu "toate trec!" și-n sinea mea, apoteotic și cu "inclusiv eu o să trec!". C-așa-s eu acum, dramatică. Sau realistă.
***
Vreau să-mi convertesc timpul liber în timp de odihnă. Mi se închid ochii, pleoapele au plumb pe deasupra lor, totul e încețoșat la propriu pentru că sunt tare obosită. Mă așez pe colțar, mă învelesc pentru că am și niște frisoane pe la colțuri și stau acolo cuminte și mică, cu respirații line, așteptând ca sărmăluța să mă lansez pe orbita somnului. Numa' că el s-a dus tot la domnul meu și pe mine mă ignoră total. Nu-i nimic, nu mai gogoșesc drama, stau așa, liniștită, că și asta ajută.
În timpul ăsta de liniște, un strop portocaliu, mi s-a căscat în față posibilitatea de analiză. A mea, a vieții mele, a timpului meu, a bolii, a tot și toate, că și-așa altceva nu pot face acum. Gândurile zboară ca rachetele în toate direcțiile și, deși știu că mă sug și ele de energia și-așa mică, nu le pot opri. Iar acum, parcă nici nu vreau, mă uit la ele ca și cum ar fi jucăriile mele în aceste clipe în care nu-mi pot folosi corpul la nimic. Modelez cu mintea realități sau măcar am impresia asta. Deși, recunosc, că sunt dăți în care mintea mă modelează pe mine și mă duce în zone din care ies înfricoșată. Mai demult, pe la începutul spălării mele pe ochi și pe viață, m-a marcat mult ce spunea Gangaji, tipa asta pe care o iubesc, despre adâncurile ei: că să intri în apele tale cele mai adânci, cele mai neștiute, cele mai negre, se poate lăsa cu groază. La momentul ăla, și mult timp după, n-am înțeles ce vrea să zică. Ce naiba poate să fie în tine atât de îngrozitor încât să te sperie? O, da, poate să fie și chiar sunt hăuri urâte, fețe pe care le-am ascuns de alții și până la urmă le-am ascuns și de mine, dar ele au continuat să fie acolo, nebăgate în seamă dar vii. Sentimente atârnătoare-n greutate, de rușine, invidie, vină, furie îmi sugrumă și acum părți de pe care am luat lanterna. În mine e un univers fantastic, cu tărâmuri de basm, de care am uitat în ultima vreme, dar și cu văgăuni nașpa, pline de demoni care încă trăiesc acolo, pentru că nu m-am mai învrednicit să-mi întorc privirea ascuțită spre interior și să iau la o vorbă caldă marginile mele surghiunite. În ultimul an, interiorul meu dar și corpul meu fizic reacționează prin contracție la cuvântul "luptă". Am integrat în mine, fără vreun efort conștient, că nimic din ce e aici nu trebe să fie o luptă. Atunci când aduc în ecuație încrâncenarea, efortul exacerbat pentru ceva, simt la propriu cum acel ceva se distanțează imens față de mine. Așa că la mine, dacă vreau să pierd ceva sau să obțin greu ceva, trebe să lupt, că acționează pe invers ca la alții. Și culmea, deși știu asta, în situația curentă, încrâncenarea de a nu accepta ce este, mă duce la ani lumină distanță de liniștea atât de necesară.
***
Am reușit cumva să-i pregătesc și micul dejun mamei și-mi dau seama că de vreo două zile asta e singura masă pe care o are pe zi. De prânz nici nu vrea să audă, tot timpul zice că nu îi e foame, așa că am grijă ca micul dejun să fie consistent. Mă bucur că-l mănâncă și azi pe tot și pun în cufărașul zilei o mică bucățică de bine.
În puțin timp, mai adaug o bucățică, prin prezența lui Mr. H la micul dejun. Se simte bine, mă mângâie pe suflet cuvântul ăsta în ceea ce-l privește și-mi dau seama, dacă mai era nevoie, cât de întrepătrunsă e viața mea de viața lui. Cum nu-mi văd viața fără el. Cum nu o vreau, fără el.
Ne luăm micul dejun împreună, fiecare ce poate mânca, și apoi îmi dau seama că începe să-mi fileze becul, la propriu. Cu ochii deschiși, am flashuri mici de alb-negru, de la oboseală cel mai probabil. Așa că-mi transfer corpul către orizontala de la etaj unde sper eu să-l regăsesc pe somnul lăsat acolo de domnul meu.
***
Am dormit până la 15:00, când m-a trezit furtuna de afară. Am coborât dar am senzația nașpa că nu sunt total în corpul care coboară. Din nou, simt neparticiparea la prezentul ăsta prin care defilează corpul. Nu reușesc să înțeleg de ce naiba mi se întâmplă această disociere atât de pregnant și atât de real. Capul mă doare îngrozitor și am și o senzație de vomă adunată în capul pieptului. Nu pot să mănânc nimic, înghit doar câțiva covrigei care, sper eu, să-mi absoarbă aciditatea asta a stării de vomă.
Chiar dacă mi-am mutat fizicul de la un etaj la altul, starea e aceeași, proastă. Așa că mă reîntorc în pat, cu un prosopel cu apă fierbinte pe frunte, acolo unde e un ghem de durere ce-mi bate toba în tot capul și-mi zvâcnește tâmplele. Tot de la durerea asta de cap pleacă și voma. Sunt însă obișnuită deja cu durerile, așa că mă așez cât pot eu de confortabil pe spate, unde mă înțeapă și durerea aia de se scurge pe picior și adorm.
***
Coșmarurile nopții s-au transferat și asupra zilei. Noroc că îl am pe domnul meu de veghe lângă mine și când urletele din vis sparg liniștea reală a camerei unde e și el, mă mângâie și mă trezește calm.
Singurul gând care-mi traversează conștiența la acest moment este că trebe să fac cumva să mă scutur din toate rahaturile astea care mă înghit fie trează, fie în somn. Trec printr-o nebunie și dacă vreau să ies la capătul celălalt întreagă, și la minte și la trup, trebe să fac ceva. Partea proastă este că nu știu ce. Iar ăsta a fost ultimul gând al unei zilei din care nu am trăit decât dimineața.