Ziua 143
Durerea de mușchi s-a combinat cu o durere profundă de oase și doare ca un tot, peste tot. Miliardele mele de celule își urlă-n cor durerea, pare că pe fiecare o arde febra și o sufocă presiunea. În cutia craniană simt cel mai acut presiunea, o menghină mă strânge ca pe-un burete și nu am nicio cale de a respira normal. Fac totul încet, fiecare respirație e mică, fiecare mișcare e lentă, de parcă așa nu pornesc și mai tare stihiile. Îmi frig ochii-n cap și nu pot face nimic. Stau întinsă, cu ochii închiși și aștept. Un deznodământ. Și mă rog să nu aștept mult că am senzația că explodez de presiune și fac combustie de febră.
***
Toată noaptea m-am zbătut în frisoane, în febră 40 de grade, într-un teren de luptă și de groază unde corpul meu a fost supus unei furtuni de durere. Dacă aveam păreri că mie, vegană fiind, o să-mi fie mai ușor să trec prin Covid, viața bate părerile astea puerile. Nu cred că e viroză, au început să mă doară plămânii iar respiratul e o provocare. Dar dacă e ceva ce mă seacă de-a dreptul este presiunea asta din cap. Am impresia că o să-mi sară ochii de la atâta apăsare. Și, deși am început să iau și eu pastile, nu scade cu absolut nimic.
***
Doar sosirea luminii în cameră, care adaugă un plus de iritare pe ochii care-mi fierb de febră, mă anunță că e dimineață. Și așa rătutită, mă dau jos din pat și pornesc spre bucătărie, să pregătesc smoothieurile și ceaiul și să-mi beau apa. Noroc că domnul meu mă secondează să vadă ce și cum fac, să facă el pe viitor, pentru că o dată ajunsă jos, mă prăbușesc pe scaun. Nu pot să stau în picioare. Efortul de a coborî a declanșat și o senzație de vomă și una de stomac deranjat.
Stau chircită pe scaun, și îi spun ce și cum să facă. Apa mea dragă e un adevărat balsam pentru trupul meu ars pe dinăuntru. Îi mulțumesc cât pot eu acum și îmi dau seama că nu voi reuși să mai stau mult pe scaun. Mă scurg de pe el în aceeași măsură în care puterile se scurg din mine. Domnul meu se ocupă de rest iar eu urc cătinel spre camera care mi-a fost martoră unei nopți nenoapte.
***
Singura diferență între răspunsul corpului meu și cel al lui Mr. H la boală, indiferent că e Covid sau viroză, este că el a acceptat frecția cu carmol și a transpirat o noapte-ntreagă iar eu nu am crezut că e necesară. Când presiunea din cap a devenit insuportabilă, aș fi acceptat și tăierea de vene, să iasă răul, cum fac vracii. Așa că m-a stropit al meu domn cu carmolul peste tot, mi-a turnat și pe cap, m-a împachetat ca pe-o sărmăluță și au început focurile gheenei și frigurile polului nord. Dar după vreo trei sferturi de oră, am început să curg. Și cu fiecare set de haine fleașcă schimbat, presiunea din cap scădea, aproape că simțeam pe unde e nivelul de presiune de fiecare dată. Febra a scăzut, frisoanele s-au rărit, doar apa asta care curge din mine și scoate afară răul dinăuntru mai este martorul acesti boli. Dar tot nu pot sta în picioare.
***
Domnul meu o duce pe mama la micul dejun. Habar n-am ce și cât dar, în aceste clipe, pare că nici nu e esențial. Nu apuc mult să mă gândesc pentru că tot ce pot să fac acum este să beau ceai și apă, să transpir și să dorm între ele. Atât. Parcă și gândurile m-au părăsit. Unul singur a stăruit pe repeat toată noaptea și și acum mi-apare pe radar din când în când: eu sunt mai mult decât corpul care trece prin ce trece acum. Și, la un moment dat, azi-noapte aș putea să jur că pentru o clipă, într-o totală acceptare a ce-mi repeta gândul sau vocea sau ce o fi fost în delirul meu, chiar nu am mai simțit nicio durere. A fost scurt momentul, pentru că umana din mine nu crede decât ce simte, ce e palpabil, ce vede. Dar am simțit și s-a înscris în memorie. Deci se poate.
***
Toată ziua mea a fost somn scăldat în transpirații. Nici foame nu mi-a fost, am tras de smoothieul de dimineață până pe la vreo 15:00, am mai mâncat o banană, dar am băut litri întregi. Organismul știe singur ce are nevoie.
Nici mama nu a vrut prânz, deși Mr. H s-a dus la ea, a coborât în schimb, într-o clipă de neatenție a noastră, să-și ia apă și bineînțeles foietajul. Am văzut pe cameră, l-am anunțat pe domnul meu, dar până a putut el să iasă să vadă, mama deja era sus. A urcat, a întrebat-o dacă vrea ceva de mâncare, a zis nu, doar și-a luat apă, că nu îi e foame. În bucătărie, firimiturile de la foietaj de pe blat, sunt martorele tăcute ale minciunii ei.
***
Dacă mă întreabă cineva ce am făcut ziua asta, habar n-am, a fost o zi parcă netrăită, zăcută. Spre seară s-au întors presiunea craniană și frisoanele așa că domnul meu m-a băgat în sesiunea doi de carmol. Nu-l mai suport, iar mă duce prin iadul înghețat și ăla plin de flăcări, iar transpir și mă curg de nu mă mai opresc. Dar, prin aceeași minune, și presiunea craniană începe să scadă. Mănânc 2 sendvișuri de-ale mele și nu-mi mai trebe nimic. Tot nu pot sta mult în picioare, vreau să ajung repede în pat și în somn. Că de rău, nici vise nu am.