Ziua 107

Ziua 107

Când îți trăiești viața prezent în ea, nu ai cum să nu fii fascinat de cât de surprinzătoare poate fi! Mai ales de când scriu, pot să observ cu ușurință că viața asta mișto nu mă lasă nicio zi să mă plictisesc.

Ieri făceam apologia nopților nedormite, azi scriu despre o noapte-noapte. Dintr-o bucată. Fără pisică, câini sau alte onomatopee prin-mprejurul meu. A fost o noapte atât de faină că m-am trezit super bine. Evident că nu faci primăvara cu o floare, nu a șters noaptea asta blândă toată oboseala mea, dar mi-a fost extrem de bine să nu mă trezesc DELOC pe timpul nopții. Am deschis ochii, uimită, la 5 jumate, și primul gând a fost de elogiu și recunoștință. Așa, universale, pentru că nu mi-e clar cum de s-a putut o noapte atât de liniștită și liniștitoare.

Spikylina a dormit aproape toată noaptea pe un scăunel. Domnul meu zice că pe la 4 a venit în pat, la picioarele lui. N-am simțit nimic, chiar dacă a venit în pat, a fost extrem de cuminte. Chiar vorbeam aseară cu Mr. H dacă s-o mai închidem peste noapte în cămară, să mai prind și o noapte de odihnă. Poate că ne-a auzit bestiuța asta mică că n-a zis nici pâs toată noaptea. Diseară, cu ea la noi în cameră, îi zic din nou lui Mr. H de camera tehnică. Poate că asta o fi cheia, who knows?!

***

O iau în brațe, în dimineața asta merită cu prisosință drăgăleală, și coborâm amândouă la bucătărie. Afară e o vreme plângăcioasă, mai și tună și fulgeră din când în când, nu e vreme de stat p-afară. Spiky mă aprobă, că nici ea nu are chef de evadare. Deja e lumină de-a binelea și, cu toată vremea asta mohorâtă, verdele bestial al trifoiului îmi umple retina de curat, de explozie, de viață. Arțarii noștri, puși în toamnă, au început să înfrunzească și colorează superb fundalul verde: unul are frunze galben-verzui, celălalt are frunze vișinii. Mă bucur tare mult că s-au prins!

Mă întorc cu privirea și cu acțiunile în bucătărie, că mă fură peisajul de afară și plec cu totul acolo, dar trebe să-mi pornesc mâinile să performeze ce au de făcut. Mama e trează și eu vreau să-mi savurez cât mai curând timpul meu magic de liber.

***

Doar mirosul e greu la ele în cameră, mama are o bună dispoziție clară, iar Sassy se freacă cu drag de picioarele mele, că aproape că mă împiedică în fuga mea către fereastră. Aerul curat ce mă așteaptă în spatele ferestrei e încă o binecuvântare din partea naturii pentru mine, la prima oră în dimineața asta. Și de la fereastra mamei, are primăvara asta o "sănătate" și o poftă de viață pe care o simt în toți stropii de ploaie, în toate palele astea de vânt ce-mi răscolesc piersicii, la propriu parcă-mi vine apă-n gură de prospețime. Deși nu am verbalizat nimic, m-am trezit cu mama lângă mine, să vadă și ea cum e afară, atât de tare pesemne că am transmis prin energia mea informația despre minunăția asta de anotimp. O las la geam până fac eu ordine și tot acolo o găsesc când termin. E picată fie pe gânduri, fie în admirație, fie a plecat undeva departe, că doar stă și privește. Bun, mă bucură asta, mă bucur să văd interes la ea și pentru altceva decât tabletă. Brusc, mă întreabă când mergem acasă la ea. Îi răspund și, ca și cum s-a terminat spectacolul de la fereastră, se bagă în pat, cu smoothieul într-o mână și cu tableta în cealaltă. Poate a avut doar un moment de nostalgie generat de reîntoarecerea asta la viață pe care o împrăștie primăvara peste tot, ca un praf magic.

***

Clar animalele au în ele alte radare decât avem noi. Cum s-a oprit ploaia, cum Chichirica a început să lustruiască ușa de la terasă, cu dorința intensă de a fi eliberată dinăuntru spre afară. E simpatică zăpăcita asta mică, cum freacă ea cu lăbuța, apoi se uită la mine, apoi iar freacă, iar se uită până când cedează fie ușa, fie eu, că ea are disponibilitate infinită, se pare. Cine se asemănă, se adună, they say. Fiecare cu perseverența ei, zic eu.

Îi dau drumul afară dar îmi promit că, în puținul meu timp al meu, nu o să stau geană pe ușă, să verific dacă a venit înapoi sau nu. Am poftă mare de lălăială, probabil împinsă de la spate și de vremea astea care nu lasă soarele să strălucească și împrăștie o lumină tare difuză. Numa' bună de picoteală.

***

Poate o fi de la vremea asta c-am intrat într-un butoi cu melancolie. Sau poate, subtil, i-am împrumutat starea mamei. Cert este că, fără niciun motiv întemeiat, au început să mă cutreiere prin gânduri, doruri.

De multe ori în viața mea, mi-am pus întrebarea care este ingredientul minune care mă leagă, câteodată instant, de o altă persoană. Mi-au intrat oameni în cămăruța inimii, la loc ales, doar cu un cuvânt sau doar cu o privire sau doar cu un gest. Să fie oare vulnerabilitatea momentului? Privind retrospectiv, cei care "m-au rănit" cel mai mult au fost cei care au venit în viața mea când aveam garda jos. Pentru că în planul acestei vieți, mie nu mi s-a prescris și darul de a-i mirosi pe cei încântători dar falși, ăștia mi-au dat cele mai mari bătăi de cap și de inimă. Trebe să recunosc meritul carismei: e mieroasă și înșelătoare, dacă e folosită cu intenții vădit interesate, și are niște tentacule cu care îți învăluie inima și îți adoarme vigilența, ceva de speriat. Și-am avut parte de carismatici, de ambele sexe, o grămadă.

În dimineața asta, mi-au venit la puricat cicatricile lăsate în mine de trecerea lor prin viața mea. Nu mă mai doare nimic, totul, dar absolut totul, a fost spre și pentru creșterea mea, așa că le privesc doar cu ochi noi și minte limpede. Și hotărăsc că e cazul să fac curat după ei, să las cojile să cadă din locurile alea odată sângerânde, să apară piele curată, ca de bebeluș, și să invit oameni noi. Poate între timp, mi-am schimbat vibrația. Poate între timp, o să atrag ca un magnet, oameni pe aceeași lungime de undă cu mine. For real. Și chiar de nu vor veni forțe proaspete, eu îmi văruiesc interiorul și-mi cresc grădină interioară, să-mi fie drag să stau în mine, la orice oră din zi și din noapte.

***

Probabil că nu sunt pregătită pentru multe schimbări în zi, așa că micile dejunuri se succed unul după altul, cam la fel ca în zilele anterioare. Primul, domnul meu care mă umple de bine, a doua, mama, care se hrănește cu starea de bine a mea și îi scade din intensitate.

Azi mi-a fost fizic clar că mama se racordează direct la nivelul meu de energie. Nu cunosc explicațiile ezoterice, nici pe cele științifice, dacă are vreo legătură cu bătrânețea sau cu demența, cert este că azi, pentru prima oară de când e la mine, am fost capabilă să articulez, în mintea mea, clar și fără niciun sprijin din partea minții, că nivelul meu de energie scade, câteodată dramatic, în preajma mamei. Așa se explică probabil de ce sunt atât de obosită în general, dar în mod special după table, duș și masajul mamei din fiecare după-amiază. Cele aproape 3 ore petrecute cu ea mă vlăguiesc, d-aia pentru mine ziua e ca și terminată după. Nu mai am în rezervor prea multă putere. Tare asta! Ok, mulțam că mi-ai dat claritatea asta, dar cum mă protejez? Că-s convinsă că nu e ceva ce face cu intenție și nici eu nu sunt tot timpul atentă să-nchid robinetul. A sta cu mama devine din ce în ce mai greu, la alte nivele decât cel fizic. Dar voi găsi o cale să împac și capra și varza.

***

Îmi continui starea de chefless, nu mă aprinde nicio variantă atât de tare încât să acționez în vreo direcție. Mai bricolez un strop, mai fac puțină ordine, mă mai ocup de administrative, toate cu gândul, care mă ceartă în spatele minții, că o să regret lâncezeala asta, mai devreme sau mai târziu. Din nou, acuzatorul meu principal îmi sunt eu. Poate o să mă împac într-o zi cu ideea că sunt zile în care nu vrei sau nu-ți iese nimic și e ok și așa. Azi, gândul ăsta, atras de vremea asta închisă, stă mai mult în mine decât ar trebui. Și cu cât văd că trece timpul și nu fac nimic cu și din el, cu atât mă apuca panica că vin tablele și zic stop joc zilei de azi și-mi va părea rău. Am intrat într-un cerc vicios, mă văd ca hamsterul pe rotiță dar nu-mi pot convinge corpul să facă acțiuni pe care nici mintea nu le vrea. Asta e, mai sunt și zile d-astea.

***

Mă grăbisem să termin reinterpretarea tabloului cu declarația pentru domnul meu, în ideea că va face parte din peretele meu de artă "altfel" din baia mică, de serviciu, de la parter. Numa că, pe bună dreptate, deși vizual se încadrează superb în "produsul final", din punct de vedere al destinației pentru care a fost creat clar nu cadrează cu locația. Așa că azi, cu ochii minții, am făcut permutări și combinații care să suplinească scoaterea tabloului de acolo. Cred că am găsit varianta câștigătoare dar nu am chef de punerea în practică. O să văd mâine. Și tot mâine o să-i caut loc de cinste și tabloului pentru Mr. H.

***

În starea astea mlăștinoasă, am luat prânzul cu domnul meu, că mama a zis pas azi. După momentul de claritate de ieri la adresa acțiunilor ei, mă duc, întreb, declină, zic ok și plec. Fără discuții, fără dialoguri interioare, fără reproșuri, fără judecată. Doamne ajută, să mă țină!

Nu înțeleg de ce am starea asta lipsită de vlagă, parcă mi-e greu și să deschid gura, să întrețin o conversație. Bine că domnul meu are el cuvintele la el și le aduce la prânz, că altfel poate l-ar fi năpădit pâcla asta a mea. Așa au fost cuvintele și verva lui care i-au ținut piept stării ăsteia nelalocul ei, că doar am avut o noapte bună, bună și nici nu m-am muncit azi până peste puteri. O fi de la vreme… că așa fac eu, când n-am chef de sondaje interioare, dau vina pe ceva din exterior. E cel mai simplu.

***

Am făcut o tură de grădină, printr-o ploicică mică, am încercat să dorm, am încercat să citesc, frate da' o stare mai dumb ca asta n-am mai avut de mult. Mă încearcă-n surdină și o durere de cap, gânduri multe nu mă prea tranzitează că-s leneșă și la capitolul ăsta.

Deci azi am o zi leneșă.

Apropo de modul ăsta de a articula și de a privi, deși eu am învățat în timp să acord atenție sporită cuvintelor și nuanțelor, de abia la cursul mișto de trezire la trăire am reținut că eu NU SUNT leneșă, ci doar am o stare de lene. Eu NU SUNT tristă, ci traversez o perioadă de tristețe. Că uite așa mi-am pus, de-a lungul vieții, etichete peste etichete cu EU SUNT așa și pe dincolo, peste personalitatea și caracterul meu, de nu se mai vedea cine sunt cu adevărat de atâtea aglomerare de caracterizări, care mai de care mai gogoșată, mai părtinitoare, mai agățătoare de compasiune, mai imflamată.

***

Zici că nu știam cum să-mi fușteresc mai repede timpul ca să vină vremea de table. Măcar știu clar pe ce-mi aloc timpul de acum înainte, că aici nu e loc de lene. Vreau, nu vreau, deocamdată monotonia tablelor și a restul după-amiezii nu mi-e tulburată decât de vreo sărbătoare sau de vreo vizită. Iar cum astea sunt rare al naibii, șansele sunt mici.

Fix azi, timpul ăsta petrecut la mama s-a scurs cu încetinitorul. Mă tot uitam la ceas și mi se părea că se scurg atât de greu minutele. În mintea mea, îmi părea rău pentru timpul ăsta irosit dar tot mintea, sau inima, îmi livrau răspunsul că în acest Univers nimic nu se irosește. E un scop mai mare în spatele oricăror acțiuni ce par fără sens dar, de obicei, nu-l vezi în episodul actual din filmul vieții tale și ți se dezvăluie pe parcurs. Iar cum timpul e relativ pe planeta asta iar în Univers nici nu există, parcă mi-e și frică să întreb cam care e durata maximă de dezvăluire.

***

Am terminat la mama, cobor să îi dau să pape și lui Spiky și să pregătesc totul pentru mâine dimineață. Pentru că tot cere, fără glas, să iasă afară, fac greșeala și îi dau drumul. Mare greșeală! La ea cred că e irelevant dacă e zi sau noapte, lumină sau întuneric, ori e atât de bucuroasă de libertate că nici nu contează restul. Și eu aș fi, în locul ei. Numa' că nu sunt în locul ei ci în casă, cam stoarsă de energie și tot ce vreau e un duș bun și un somn la fel ca cel de noaptea trecută. În loc de astea, stau și o strig și o caut și ia pisica de unde nu-i.

Mă cert eu cu lupițele nopțile câteodată, dar recunosc că-s bune la casa omului. Că atunci când se apucă ele de lătrat mai abitir, mi-o scot pe Spikylina de pe unde se bagă și din trei mișcări e pe terasă, așteptând să-i dau drumul! Așa că am prins șpilul ăsta, și când nu vine de bunăvoie, mă agit oleacă pe lângă gard, ațâț fetele și apoi țuști rapid pe terasă, așteptând rătăcitoarea să se adune pe acasă, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Amândouă ne facem că plouă: eu că am apelat la lupițe, ea că a dispărut ca măgaru-n ceață.

***

Așa că se mai duse o zi din viața mea, mai greoaie așa, mai apăsătoare, dar chiar și așa, tot am recunoștință pentru:

  1. O noapte de-un portocaliu liniștitor, blândă și bună și minunat de odihnitoare!
  2. Dezîncrâncenarea pe care am simțit-o și azi în legătură cu acțiunile mamei!
  3. Ploaia asta, ajutor de nădejde pentru un pământ uscat!

Clipa mea de frumos e tare gingașă:

Yellow wagtail