Ziua 1
Am început ziua în forță. La drept vorbind, e impropriu spus “început” pentru că de fapt nu am terminat-o pe cea de ieri pentru simplul fapt că nu prea am dormit. Cățelușa noastră a avut coșmaruri, pentru că tot o apuca lătratul, astfel că am înșfăcat pilota și perna și am “dormit” pe colțarul din living aka dormitorul Mayei, french bulldoaga noastră de 4 ani. Dacă se poate numi dormit frichineala de pe o parte pe alta cu Maya când pe burta mea, când lipită de spatele meu, când lingându-mi urechea, când pufăind și împroșcându-mă pe toată fața. Cert este că a mai lătrat scurt doar de vreo 2 ori dar nu îndeajuns de tare încât să îi scoale și pe ceilalți locatari.
***
La 6 dimineața deja eram în priză, făcând smothieurile, pentru mama și pentru mine (banana, pară, vișine, mure, kiwi și lapte de migdale), litrul meu de ceai, cafeaua, toate în timp ce “sorbeam” cei 500 ml de apă caldă. Mi-au folosit la organizare și eficiență mulții ani petrecuți în bancă...
Apoi fuga sus, la mama, unde mă așteaptă în ușă pisica Sassy și mă ceartă că o țin nemâncată. Curăț litierele, spăl wc-ul, aerisesc, spăl pe jos, le dau de mâncare la “fete”, mamei pastilele și aduc buna dispoziție pentru o nouă zi.
***
Micul dejun a fost unul bun. Mama a mâncat bine și a avut chef de vorbă. De obicei mănâncă și vrea imediat să urce la ea în “apartament”, de multe ori cu ultimul dumicat încă nemestecat. Demența asta parcă o aleargă din orice loc care nu îi este tare familiar. Azi mi-a povestit din nou despre viol, despre copilăria ei fericită din Ardeal, despre prietena ei Călina cu vaca ei Murguța și cu tata Trân, despre mure și zmeură, despre pitulușul în care s-a ascuns în grajd și a nimerit fix în ieslea Murguței, care c-am împungea. Era atât de veselă și râdea așa cu o poftă că mi-a umplut inima, nemailăsând loc pentru judecăți strâmbe. Ce contează că am auzit a nu știu câta oară poveștile. O să le ascult cu atenție ori de câte ori le va povesti.
Realizez că iubirea face minuni cu muchiile unui om. Ești rotund într-o împăcare. Chiar dacă liniștea asta e precară, chiar dacă mai e tulburată de gânduri de tristețe, de limitare, de revoltă, în acest moment e bună. Și încep să SIMT că ACEST moment e tot ce contează.
***
Între mic dejun și prânz, scos cățeaua la plimbare în curte, drăgălit pisica Spiky din camera tehnică, spălat vase, strâns vase, aspirat și spălat pe jos, mi-am permis o mică reverie: tot într-o zi de miercuri, la 9 și un sfert dimineața, un om dintr-o bucată și un doctor excepțional mi-aducea pe lume o bucată de om. Încă mai am în nări mirosul de spital și de bebeluș…unde au zburat 22 de ani?!
Și uite așa o înțeleg pe mama care repetă zilnic: wow, am 73 de ani! Ce repede au trecut!! Am ajuns să observ, prin prezență, că lucrurile pe care nu le-am înțeles la alții dar le-am judecat, le-am trăit mai târziu și eu, pe pielea mea, ca să văd cum se simte și să nu mai judec. Nu-i prima dată când aud sintagma “unde s-au dus anii?” dar în contextul actual capătă o cu totul altă conotație.
***
Azi domnul meu a dat semne de “împăcare”. Și aici merită să fac o paranteză, ca să se înțeleagă și consemneze realitatea corectă, așa cum e ea.
Pentru mine, toată perioada pandemică a fost extrem de fructuoasă la nivelul cunoașterii de sine.
A debutat cu un curs gratuit la o ființă diafană urmat de un curs plătit la o ființă incisivă care mi-a dat atâtea palme peste ochi (cursul, nu ființa) câte au fost necesare ca ei să se așeze și să vadă ce e de văzut. Culeg zilnic roadele acestui curs și încă aștept ca unele să se coacă. Ei bine, de la cursul ăsta am învățat să pun întrebări de împuternicire care să-mi deschidă câmpul, să transmită către inteligența asta universală care guvernează totul că sunt deschisă să primesc și să înțeleg. Și una din întrebări se referă, invariabil și zilnic în pântecul nopții când eu mă trezesc, la claritate mentală.
Revenind la domnul meu, de când mi (ni) s-a schimbat viața, a avut un comportament pe care cu greu l-aș putea numi “înțelegător”. E drept că și eu am fost bulversată și bulversantă, rea, furioasă, iritată și extrem de ușor de iritat, plângăcioasă, orice vrei, eu eram. Probabil că aveam scuze dar that’s not the point. Domnul meu mi-a taxat răutatea și părea că nu rata niciun moment să mă împungă. Ceea ce era, la acel moment cireașa de pe tort. Și când îmi plângeam mai cu spume singurătatea și judecam lipsa de empatie a domnului de lângă mine, a intrat în scenă prietena mea, claritatea mentală.
Un om care este bine, nu face rău.
Deci domnului meu nu îi era bine. Doar că eu nu vedeam asta, fiind prea preocupată cu situația mamei și cu plânsu-mi de milă. Așa făcea el față situației. Pentru că dacă mă scot pe mine din ecuație, pot să observ cu ușurință că și viața lui a fost dată peste cap, fix tot în 3 ore. Și că el nu are nicio obligație față de mama mea.
Așa că asta e povestea, în varianta condensată și evident, în varianta mea, cu domnul meu și cu împăcarea. Vom trăi și vom vedea. Fie ieșim mai puternici împreună, fie mai puternici individual. În orice caz, avem de câștigat amândoi.
***
Doamne, câte gânduri vâslesc prin mine. Într-o secundă, mintea mă duce într-un viitor posibil în care sunt liberă să mă plimb prin lume și tot într-o secundă, aceeași minte, înclinată programat către negativ, adaugă la masa de joc suspansul: și dacă domnului tău i se întâmplă ceva? (aseară îmi spunea că a avut o umflătură pe spate iar acum mintea croșetează pe marginea ideii) Același curs de care spuneam mai sus m-a învățat să nu mai resping, aka băgat sub preș, niciun gând. Nici “bun”, nici “rău”. Ci să știu că ele vin și pleacă. Să nu mai investesc inutil energia atât de importantă în ceva atât de trecător.
***
Deși e la mine de aproape o lună și am mai ieșit afară la plimbare, azi mamei i s-a pus pata pe hainele groase: să mergem la Moreni să-și ia hainele groase ca ea nu are cu ce să iasă afară. Și când i se pune pata, e obsesivă, îmi spune din 5 în 5 minute. Și de fiecare dată îi răspund la fel, o lămuresc, o conving că am și geci și pulovere și fesuri și tot ce vrea și pare că înțelege. Apoi, în alte 5 minute, o luăm de la capăt. Am observat că în fiecare zi are câte o obsesie. În fiecare zi, alta.
***
Azi parcă încep să îndrăznesc să sper. Înțeleg mental că nu pot să aștept să-mi trăiesc și eu viața când se va termina asta (deci când mama nu va mai fi) ci că trebe să găsesc o cale să împletesc demența mamei cu viața mea. Tot azi și tot mental realizez că indiferent ce va fi, va fi o pierdere. E fie prezența mamei, fie libertatea mea. Care e mai de preț?!
Când o aud cântând sau când râde sau când o bag în cadă sau la duș și zice “ooo, ce bine mi-e!”, uit de tot restul. Inima îmi devine ușoară și înțeleg visceral ce am citit odata despre karma: este modul cum viața ta atinge alte vieți. Atâta te umple de bine când contribui la binele altuia că e breathtaking la propriu.
***
Învăț zilnic că nu trebe să mai cred ce-mi spune. Eu, ca fire, am fost, sunt și voi muri naivă. Mie dacă-mi spui ceva, cred. La mama nu mai merge așa. O văd pe camera de supraveghere montată că doarme și când o întreb dacă a dormit îmi zice senină că nu, că a desfăcut rebus. Nu minte doar că ea așa își aduce aminte, creierul ei face glume proaste cu sinapsele. Mă uit la ea, cum repetă draga de ea mereu aceleași lucruri și, din delicatețe, râd mereu la amintirile ei pe care le știu pe de rost și îmi dau seama, la propriu, cât de fragili suntem. Că ne sare o spiță și o luăm pe arătură într-o fracțiune de secundă. Dar înăuntrul nostru suntem tot noi, cu amintirile noastre, cu tot tacâmul, în funcție de cât de mult ne-am identificat cu corpul ăsta, cu identitatea asta, cu jobul ăsta, cu rolul jucat în societate, cu toate straturile astea puse peste esență. Și suntem atât de bulversați când cei din afară nu ne mai recunosc….
***
Încep să mă trezesc din anestezia situației, încep să dau telefoane, mesaje, să caut pe net info despre aceste boli, să mă dezmeticesc o țâră. Pare că ochiul furtunii se destramă și mă agăț cu disperare de lumina de după cenușiul vârtejului. Însă informațiile despre bolile mintale și evoluția lor mă bagă la loc în cușca fricii. Numai că acolo, după o gratie, e și ideea că poate la mama, nu va fi așa.
***
Până una-alta, deși îi place la nebunie la duș sau în cadă, e o întreagă ceremonie până o conving să le facem. De vreo săptămână, joc cu ea în fiecare după-amiază rummy sau table. Vreau să își folosească mintea și la altceva decât la mahjongul de pe tabletă în care se refugiază cu orele. Și jucăm cam vreo 2 ore. În tot acest timp, eu îi repet că după ce terminăm, o bag la duș și ea mă contracarează fie cu “nu azi, că nu am chef”, fie cu “iar fac duș?! Am făcut de dimineață!” sau uită că deja am agreat. Demența vine la pachet cu încăpățânarea..
Și apropo de joc, azi mi-a zis că nu mai vrea să jucăm rummy, ci doar table. Observasem eu că îi era greu să calculeze punctele de la rummy și asta o irita, dar mă făceam că nu văd și o ajutam. Felul ăsta stupid al ființei umane de a da bine în fața celorlalți, pe care îl construim o viață întreagă, se impregnează atât de perfid în toate celulele noastre încât și atunci când nu mai ai toate țiglele pe casă, nu mai scăpăm de ego…
***
Și pentru că mi-am propus să fac mici schimbări cu mine, în pași mici, începând de azi voi scrie zilnic și 3 motive de recunoștință pentru ziua care a trecut:
- Că suntem în viață toți!
- Că există culoarea galben!
- Că am o casă atât de faină!