The end
De ieri, 19 septembrie 2023, mama este inconștientă.
O comă care, deși a fost anunțată de starea ei care s-a degradat continuu, m-a prins cu garda jos. Când am intrat la ea în cameră, cu drag de ea și cu "Bună dimineața, iubita mea!" pe buze și-n suflet, priveliștea care m-a întâmpinat mi-a marcat tot restul vieții, cred. Oricât te aștepți, de fapt nu ești niciodată pregătit. Să strigi, s-o mângâi, s-o scuturi, să produci sunete ascuțite, să faci orice ca să obții o reacție și să nu vină niciuna, e cea mai mare tortură.
I-am promis tot timpul că voi sta lângă ea, că nu va fi singură, așa cum a fost de fapt tot restul vieții. Și, fără câteva secunde esențiale, am fost.
I-am citit bancuri, așa cum ni le spunea ea de râdeam înainte să auzim poanta numa' de râsul ei, i-am pus muzică Ed Sheeran, Maluma, BZN, am vorbit cu ea, mi-am cerut iertare, am chemat-o înapoi și am plâns continuu. Nici nu știam că am atâtea lacrimi în mine încă nescoase....
S-a chinuit înfiorător 48 de ore și singura alinare pe care puteam să i-o dau au fost mângâierile pe un trup care se împuținase nepermis de mult. I-am mângâiat mâinile cu care ne făcea ea vestitele "sarmale ale lui Buni", i-am mângâiat fața frumoasă, neridată, i-am mângâiat pântecul care m-a ținut și m-a adus în lumea asta din care ea se pregătea să plece... am stat cu ochii închiși și-am rememorat viața mea cu ea, am trăit clipe calde, dar nu am putut să nu mă umplu de vini, de regrete, de frici, de durere, de furie că vrea să plece, apoi de înțelegere, apoi iar de negare. Biannca, puiul Liei, nu a rupt niciodată cordonul ombilical dintre noi două, iar ruperea care se întâmpla acum era sfâșietoare. Habar n-aveam că poate să mă doară atât de mult. Habar n-am avut de multe.
În a doua ei zi de comă, m-a luminat idea de a filma un moment fizic, carnal, palpabil, dintre noi două, care să-mi rămână peste timp, peste durere, peste dor. Mi-am pus palma sub mâna ei mică, cu nelipsitele ei unghii cu ojă roșie, și am dat play la filmare.
Cele 26 secunde înregistrate mi-au tăvălit 48 de ani de credință tâmpită. Incredibil de cât de puțin timp e nevoie să înțelegi cea mai mare taină a acestei lumi, iubirea, cu nuanța ei de cel mai mare preț, iubirea de mamă.
Dacă prima mișcare a degetului ei pe mâna mea am considerat-o un spasm al comei profunde în care se afla, a doua mi-a dat knock out. Iubirea aia, pe care am căutat s-o văd 48 de ani, nu s-a împiedicat de o comă nenorocită. De dincolo de comă, mama îmi mângâia mâna. De ce tocmai în filmare, de ce abia atunci, după deja o zi de comă, sunt întrebări cu care o să trăiesc toată viața. Mă opresc aici, nu există cuvinte omenești să cuprindă ce intensitate s-a petrecut între noi două în câteva secunde. Secunde care mi-au schimbat viața. Mi-a explodat în fiecare celulă din corp și m-a înfiorat adânc mângâierea asta. Cred că doar grija să nu cumva să-i tulbur starea, m-a oprit din urletul care s-a pornit în mine. Cine a trăit agonie și extaz suprapus, în fix aceleași secunde, știe ce vorbesc.
Câteva ore mai târziu, la 12 fix noaptea, mama a respirat pentru ultima dată.
E moartă pentru această viață și vie pentru alta. Fix așa cum eu am fost moartă pentru viața din pântecul ei și vie pentru asta pe care o trăiesc acum. Dar ne vom "vedea" dincolo cu siguranță, că ochii mei încă nu-s capabili s-o vadă și acum, pe aici, prin eter, de unde știu că mă alină.
Mulțumesc, mamă!