Dacă vrei să pornești de la început, călătoria începe aici.

Ziua 330

Lucrurile pe care eu cred că le-am pierdut, de fapt nu mi-au fost niciodată menite 'etern', sau măcar egal cu durata vieții mele. Nope, era nevoie doar să-mi atingă viața, să-mi devieze o țâră traseul, care altfel probabil că m-ar fi dus în cap. Numa' că eu, obtuză și strângătoare, m-am pus cu tentaculele pline de ventuze pe toate, pe situații, lucruri, stări, dar cel mai mult pe oameni, pe care nu-i voiam dați din viața mea sub nicio formă.

Ziua 329

Pe măsură ce întrebările cădeau ghilotină peste ea, se făcea mai mică și mai mică și vedeam cum se închide, chircită și rușinată. Nu, nu a fost impresia mea. Am știut, în mine, în cordonul ăla ombilical invizibil prin care noi două nu ne-am despărțit de fapt, total, niciodată, în viața asta, că o doare cumplit neputința. Luminițele palide care se aprinseseră pe drum, de la muzică, se sting acum, una câte una, într-o tăcere în care ea nu mai știe răspunsuri.

Ziua 328

De când desfac cuvintele și le înțeleg în miez, realizez cât de aiurea îmi sună. Dumnezeu nu trebe să ierte pe nimeni, ci oamenii trebe s-o facă între ei. Fiecare neiertare a unui om împotriva altui om, funcționează ca un fir întins și încordat între ei doi, care-i ține în corzi și înțepeneală, care nu-i lasă liberi în mișcări și viață ulterioară, dar de care sunt rareori conștienți. Suntem legați rigid de oamenii din viața noastră cărora nu le-am iertat o vorbă, o privire, o judecată, o acțiune, o trădare, o părăsire și ne întrebăm superficial de ce ne simțim înțânați.

Ziua 327

Ajung în punctul ăsta destul de des, viața mă aduce mereu și mereu aici și zice: hai fetiță, începi și tu să înveți a-ți mânui instrumentele din penarul vieții? Că ai primit și stilou, sub formă de minte, să-ți scrii tu singurică scenariul, și cerneală, sub formă de corp, să ai carburant pentru orice-ți imaginezi că poți trăi, și radieră, sub formă de inimă, să ștergi tu acolo unde scapi mai multă suferință decât trebe. Ce mai aștepți?!

Ziua 326

Nu-mi mai pun pumnul în gură pentru că da, am dreptate să fiu nervoasă. Nu pe mama, ci pe situație, am reușit s-o dezlipesc pe mama din dreptul degetului meu acuzator, acum arunc săgețile nervoase către situație. Nu sunt limpede încă în mine dacă nu cumva shiftul ăsta nu e o falsitate, e ca aia 'trebe să se facă și să se dreagă' fără numire de responsabil dar, cel puțin acum, pentru emoționala din mine, e bine să știe că nu mai împroașcă cu gânduri spurcate câmpul mamei de energie, și așa faultat probabil de demență.

Ziua 325

Am dat peste o haită de câini, care avea un câine mare drept mascul alfa. Mie nu mi-e frică de câini, dar frate, când a început ăla să latre și să vină spre mine, din 2 pași am fost pe primul gard și-am urlat de mi-am auzit fălcile cum trosnesc. Am râs după aia, mult mai târziu, când am fost capabilă, că mă dureau oasele feței. Pe mine, aia căreia nu îi e frică nici de câini și nici de moarte.