Simte că e iubită și asta îmi umple de lumină cotloanele alea peste care am tras perdeaua să nu se vadă, unde am ascuns rușinea și vina de a mă fi purtat oribil când cancerele săpau în trupul ei muncit.

Am sorbit din pahar dar și din aer cu nesaț ca să-mi umplu ființa de biniște. Să-mi ajungă pentru toată ziua, mai ales pentru momentele alea în care uit. De mine, de viață, de posibilitate, de bine.

Caut în sertarul cu motivație ceva care să mă țină pe linia de plutire: azi n-am plâns deloc. Și n-aș vrea să o fac. Fericirea e o deprindere și încerc să găsesc conotații mari pentru lucrurile mici din fiecare zi a mea din noua viață, ca să mă ridic.

Azi a ieșit soarele iar eu am din nou lacrimi în ochi. Și câteodată m-apucă așa o furie pe mine că nu mă pot aduna o dată să nu mai plâng, să mă bucur de viață, de câte am. Că am o grămadă!

Respir. Trag aer puternic în plămâni și mă întind în mine în toată pielea mea. Parcă vreau să mă expandez cât mai mult ca să se împrăștie durerea pe o suprafață mai mare și astfel să se risipească și să doară mai puțin.

Realizez că iubirea face minuni cu muchiile unui om. Ești rotund într-o împăcare. Chiar dacă liniștea asta e precară, chiar dacă mai e tulburată de gânduri de tristețe, de limitare, de revoltă, în acest moment e bună. Și încep să SIMT că ACEST moment e tot ce contează.