Culmea este că ȘTIU că ăsta e adevărul, că asta e calea însă tot mă tăvălesc pe jos, cu neputința-n carne. Dar voi ieși. Mai puternică. De două ori mai puternică. Una că ies și două că am trecut singură prin ea. Vrând-mai mult nevrând.

Această perioadă probabil va scoate toate puroaiele la suprafață. Sper să fie așa. Să se spargă, să curgă ce e de curs și să mă vindec. Mi-e din ce în ce mai clar că ce cer nu e exagerat, ci doar că strig către oameni nepotriviți. Și nici măcar nu e vina lor. Doar nu e timpul lor să mă audă.

Mă simt tare singură. Și chiar sunt singură. Mi-a trecut azi prin cap gândul că trec prin asta ca să înțeleg până la sânge ce înseamnă să fii cu adevărat alături de cineva.

Oare e demența care fură empatia? Oare am intrat eu într-o linie temporală de coșmar? Unde naiba e butonul ăla care aprinde lumina? Cum fac să ies de aici?

Chiar asta sunt: un animal rănit! M-a dezbrăcat inteligența asta universală de tot ce mi-era familiar, până la os! Parcă îmi zdrelesc buricele ca să mă agăț de ceva și cum prind puțină stabilitate, pac, vine ceva și dă cu mine de toți pereții…

Parcă bate vântul a Crivăț în suflet… scriu și plâng și încerc să respir. Când zic că nu mai pot, vine Universul și mai îndeasă pe gât ceva.