Cu miracolul ăsta în suflet, simt nevoia să încep. Să mă scutur puțin de starea asta de suspendare și să fac. Planuri. Vise. Orice, dar să fac.

În această senzație de spargere, mintea mea s-a blocat și un singur gând a pus stăpânire pe spațiu și trăire: NU POT FACE NIMIC. Dacă așa trebe să fie, așa va fi. MOVE ON! A fost superbă trăirea! S-a scurs tot puroiul ăla care-mi cangrena prezentul și o liniște mută, dar plină, i-a luat locul.

Motivul pentru care am fost azi recunoscătoare este că m-am trezit. Nu m-am bucurat de ziua de azi dar am făcut tranziția către ziua de mâine, unde, sper eu, să mai bag o fisă în vendomatul Universului și să-mi cadă "jucăria" dorită: o mâine mai blândă cu mine.

Dintr-un alt punct de vedere, am bilet în primul rând la un nou concept de viață, la un alt fel de viață. Aș putea să o privesc ca o perspectivă fascinantă, dacă nu m-aș bloca atât de mult în normalul ăsta cipat în ADN-ul nostru.

Mă apucă disperarea, nu mai văd nicio speranță, îmi vine să urlu, am senzații aproape fizice, carnale de luptă, de bătaie, îmi vine să lovesc, să țip, să iasă naibii tot răul ăsta din mine!

Mi-aduc aminte cât am invidiat, cât m-am chinuit și trunchiat să intru în niște tipare pe care eu le credeam cool sau care credeam că atrag, cât m-am ciuntit pe nedrept și dureros, doar ca să fiu corespunzătoare. Câtă risipă de timp și energie!