E bățul pe care inteligența asta creatoare și iubitoare mi-l bagă în ochi să mă forțeze să văd că oamenii care vor să fie în viața ta, de care ai nevoie să crești sau să înveți, vor găsi un mod să fie, se vor așeza acolo cu tine, lângă tine, pentru tine. Ceilalți vor găsi o scuză. Iar asta nu e nici rău, nici bine. E doar așa cum trebe să fie.

Deși nu las să se vadă, simt în stomac cum îmi crește revolta. Suntem maeștrii în a da sfaturi. Noi știm cum trebe făcute toate, chiar dacă n-am fost poate nicio secundă în papucii ăluia căruia îi dăm sfaturi. Cine a zis să nu dai sfaturi sau păreri necerute a fost pățit ca și mine, clar.

Prin lipsa normalului în demență, ai parte de spargeri de idei, de concepte, de stări, de emoții, e un regal de explozii mentale.

Plutea în aer o neputință iar eu o simțeam visceral. Habar n-am ce mă ținea acolo, în cameră cu ea. Aș fi plecat, aș fi fugit de starea aia ca o mâzgă, lipicioasă, urâtă și grea și totuși dorința mea de a o salva pe mama, de a nu o lăsa pradă acelei stări, mă ținea neclintită acolo.

Am luat-o în brațe și i-am spus că totul e bine acum, e pe cele mai bune mâini, nu trebuie să îi fie frică de nimic. Îi spun exact ce aș vrea să aud și eu sau îi spun ca să aud și eu. Nu știu care nuanță e adevărată, dar nici nu contează.

După plecarea lor, am rămas mai puțină. O parte din sufletul meu a plecat cu ea să o însoțească, să facă el scut pentru ea unde-o putea, să o mângâie, să-i fie aproape. O imensiubesc!