Când deschid să aerisesc, mă salută un soare imens, parcă era în buza ferestrei, așteptându-mă să-i zic o vorbă bună. În ultima vreme, trăiesc o accentuare a tot ce se întâmplă, totul este intens sau am nevoie să fie intens, am o acuitate în toate iar azi efectiv am avut senzația, când am deschis fereastra, că soarele a venit fizic și mi s-a așezat în brate. Așa m-am simțit de mare.

Aici e momentul să-mi pun placa aia de am decis mai devreme să o repet: nu o mai considera pe ea vinovată pentru toate, ia-o așa cum e sau mai bine ia-o așa cum ai vrea să fii și tu luată dacă ai fi la fel. Revolta din mine mai bolborosește nițel, dar în linii mari, ăsta e adevărul, nu e nici corect și nici normal ca pentru orice mi se întâmplă mie, mama să fie țapul ispășitor. Că nu e corect nici față de mine, asta așa e, dar eu încă pot să duc.

La table am validat din nou insuficiența cu care s-a învelit mama toată viața. Dorința ei de a câștiga și, în genere, dorința de a domina, vine dintr-o nevoie de validare din afară care să acopere o mare lipsă dinăuntru. O lipsă imaginară de fapt, pentru că ciuntirea, care s-a făcut subtil și în timp, s-a făcut în egoul uman, nu în spiritul divin. Avem nevoie să demonstrăm celorlalți că suntem mai mișto, mai buni, mai deștepti, mai bogați, mai cool, pentru că e un ego flămând la mijloc. Așezarea asta pe trepte e o mare gogomănie și o s-o repet întruna până mi-o intra și mie definitiv în matcă.

Din cauză că nu eram sigură de mine, din cauză că mereu credeam că sunt mai puțin decât ceilalți, mi-am pus măști peste măști de falsă încredere în sine, am părut cool, dar în secret am căutat continuu validare externă. Și acum mai desfac la măștile alea care s-au lipit bine de mine, dar mă bucur că am început traseul ăsta înapoi, de undo, să mă întorc la mine. Sper să vindec asta pentru toate femeile care m-au precedat și care nu au știut sau nu au avut acces sau nu li s-a dat voie să vadă că pot.

Pentru că devin din ce în ce mai bună la a fi spectator al meu în viața mea, m-am întrebat dacă am nevoie să scap de această stare sau vreau să scap de ea? E o diferență imensă între cele două. Răspunsul onest, dat la unison atât de corp cât și de minte, a fost că vreau. Dar că nu e nevoie neapărat.

Am avut o epifanie: mi-am pus mâna pe piept și am simțit cum bate inima. Atât. Simplu și onest. Am simțit atunci în toate celulele mele adevărul incontestabil: prin mine curge și se manifestă o inteligență care nu-mi aparține, care-mi bate inima și umflă plămânii de aer, care ține funcționale miliarde de celule și toate legăturile lor, care nu încurcă niciodată mersul treburilor, care nu mă părăsește niciodată și care nu lasă nimic la voia întâmplării. Alături de un așa imens ajutor, singurul meu job este să fiu co-creator de realitate, dar trag chiulul de la cursul ăsta aproape în fiecare zi.