Am strâns în cămăruțele inimii niște doruri, le-am îndesat acolo cum m-am priceput și am forțat închiderea ușilor. Numa’ că azi s-a făcut curent și m-au năvălit toate. Doruri de oameni pierduți prin viață și prin timpuri, doruri de locuri atât de vii în mine că, dacă închid ochii, sunt acolo, doruri de vremuri al căror miros parcă-mi ațâță nările. Chiar dacă simt că nu mai vorbesc aceeași limbă de suflet cu unii dintre ei, chiar dacă știu că nu mi-ar mai înțelege noncuvintele alții, toți cei care mi-au locuit în viață și în suflet oricât de puțin timp, au revendicat locul ăla pe veci. Sunt plină de ei, de locuri, de trăiri, de emoții și de … doruri. Iar azi, în ziua asta primăvăratică, mi-au alergat ca fluturii prin gânduri. Dar pentru că-s o țâră amorțită, nu știu dacă zborul lor a fost cu greutate sau cu bucurie.

S-a făcut aproape 9. Măi, dar mai opriți viteza asta a timpului!! Mi-e groază că trebe să mă ridic, să mă duc să o iau pe mama la mic dejun. Îmi vine să fug de acasă… Coboară, mă vede că mi-e rău, pufăie de zici că a făcut jogging iar în mine, din minte, se rostogolesc cuvinte-bici pe care le opresc cu greu în dinți. Noroc că mai funcționez și din inimă, iar draga mea inimă, când n-are cuvinte-balsam, doar tace și ascultă. Și nu judecă.

Ne este ușor să îi acceptăm pe ceilalți pentru că sunt faini, mișto, buni, atenți, pe aceeași lungime de undă, etc. Dar uităm sau ne facem că nu vedem sau că nu știm că aceiași oameni sunt în același timp ȘI răi câteodată, și nepăsători, și egoiști, și bârfitori, și absenți. Până la urmă, s-a lipit ceva de mine din podcastul de azi: incluziunea. Să accept o față a monedei dar și versoul ei. Să cuprind în înțelegerea mea și acceptarea mea și iubirea mea și părțile alea care mă taie de la cei din jur, și nepăsarea lor care mă înjunghie în spate câteodată și părerea lor altfel decât a mea sau despre mine.

Ronțăitul de crudități în curte, în soare, cu Spiky alergând prin curte, cu ciripit de păsărele, cu un cer marmorat superb, a fost o poezie. În toată poezia asta, cel mai tare a fost că nu am avut gânduri. Uite că îmi mai iese și mie ce zice Eckhart Tolle, cu prezentul. Că dacă-l cureți de scamele din trecut și undițele din viitor, te recompensează cu aur pur.

Nu-mi aduc nimic aminte, dar sunt sigură că m-a traversat prin toate fibrele oroarea care plutea în aer și m-am racordat la ea. Pesemne atunci m-am prins că sunt într-o poziție de risc cu ai mei și am început să mă specializez în agățatul de probleme. Ce n-am făcut, și nu m-a învățat nimeni, este că nu am mai reușit să și ies din ele, să le și găsesc rezolvare și să le clasez. Eu doar le-am detectat, atras și m-am înecat cu ele. After all, nu eram defectă, ci doar traumatizată! Acum trebe să dau reverse and rewind!

De dimineață eram bățoasă și mă înșurubasem în jurul stării de bine, să nu-i mai dau drumul, dar uite cum tot ce vine de la mama are tentacule puternice care mă dezlipesc. De fapt, cărora le dau voie să mă dezlipească. Nimic, dar absolut nimic în viața asta, nu ni se întâmplă decât dacă vrem. Că d-aia ne-a dat Creația liberul arbitru. Numa' că noi, din comoditate și din obișnuința asta care s-a cuibărit deja în ADN, ne e mai ușor să dăm vina pe alții.