În secunda doi, mi s-a prăbușit starea. Are you fucking kidding me, Univers?! Taman ce bifasem toate căsuțele de dimineață, taman ce-mi ținusem o prelegere de cât de mișto e să te ancorezi în viață și ia d-aci! Evident, realizez că fix d-aia și vin testele astea, să vadă cât de practică sunt, că la teorie nu mă bate nimeni. Hai să te vedem! Am organizat rapid lucrurile, am obținut programare rapidă pentru Maya, am făcut ce trebuia făcut conjunctural și aș fi făcut și mai multe numa’ să nu tratez cu furtuna dinăuntru. Îmi stăteau lacrimile în buza pleoapei. Stomacul mi se strânsese ca în urma unei lovituri dure. Îmi simțeam colțurile buzelor cum s-au arcuit în jos și pe umeri parcă țineam cerul. Nu știu dacă voi putea, în viața asta, să mă detașez emoțional de ființele dragi mie.

Am greșit când am presupus că am împregnat bucătăria cu senzația aia de respingere. De fapt, nu știu pe ce am apăsat, dar m-am umplut pe mine cu ea. Nu-mi face nicio plăcere azi să petrec timpul cu mama. Nu mai vorbim deloc, am pus muzică să mai învioreze atmosfera, dar nu am reușit mare lucru. E ca atunci când într-o cameră pute și vii și dai cu parfum. Iese o putoare amplificată. Cam așa simt eu: aud vocea din mine care strigă că nu vrea să stea cu ea, nu acum, dar eu dau sonorul mai tare la TV să răsune muzica și să anesteziez trăirea. Astea sunt clipe din alea pe care nu știu cum să le diger.

I-am făcut baie și în timp ce o uscam pe părul puțin care i-a mai rămas, mi-am surprins mișcările pline de delicatețe. Corpul meu nu minte, el e capabil de multă grijă și tandrețe, dar intra matracuca asta de minte în scenă și începe să împartă roluri de instigator, de revoltă, de intrigă, ce strică toată poezia. Am terminat seara cu mama mea într-o pace interioară. Pentru că, la un nivel atât de fin și de subtil, nu pot spune unde mă termin eu și unde începe ea. Suntem o curgere amândouă și încep să mă prind că dacă mă pun stavilă împotriva linului, mă ia pe sus învolburarea.

După 75 de zile, pot să spun că scrisul zilnic mă ajută enorm să fiu articulată. Nici înainte nu aveam fracturi de logică dar, pentru că mi se buluceau informațiile și ideile în cap, nu reușeam întotdeauna să emit structurat și să comunic. Mă surprind plăcut chiar și pe mine cât de concisă în exprimare am devenit. Cumpănesc bine înainte de a scoate vorbele pe gură, sunt mai zgârcită și nu le mai prăvălesc afară din mine, ci am grijă să dau fiecăreia maxima greutate posibilă ca să umple țintit scopul caruia îi servește. E o experiență minunată și nu m-aș fi gândit că poate avea așa o profunzime.

Când îți dai voie tu ție să fii cum ești cu adevărat, simți cum se rup lanțurile în care i-ai închis și pe ceilalți în (pre)judecățile tale. Când ești tu, fără să faci rău cuiva prin asta, permiți. Și din căușul ăsta mic de permitere se naște cu adevărat iubirea. Pentru că, am învățat eu hard way, iubirea înseamnă a permite. La mine cel puțin, asta înseamnă. Dintr-odată, armura aia nepotrivită pe care o forțam pe piele și pe suflet în fiecare dimineață, se relaxează și se dizolvă și se naște libertatea. E un cuvânt mare, dar starea e imensă.

Nu știu dacă răspunsul meu la “acuza” lui vine dintr-un ego rănit, ce caută imediat scuze elaborate să se justifice sau dintr-un adevăr mai profund decât pojghița orgoliului. Dacă nu aș fi fost așa cum sunt, nu aș fi ajuns aici. La miezul meu. M-aș fi instalat într-un confort molicel și tâmpit, poate, și acolo aș fi lâncezit. Poate că veșnic nemulțumirea mea a fost motorul care a tras barca mea, dar și a altora. Așa veșnic nemulțumită m-am reinventat mereu. Și asta nu e o mândrire ci o bucurie. Așa mi-am dat niște șanse extraordinare, de trăit. Pentru că eu n-am trăit jumătate din viața mea, nu știu ce am făcut cu ea. Cine ar fi crezut că o să țopăi din experiențe după experiențe, după aia? Care mai de care mai mișto și mai plină de sens și de viață cât toată 'viața' mea de până atunci la un loc? Să fiu unapologetically me. Să nu mai cer voie să mă exprim sau să fac.