Nu aș mai putea să-mi adaptez ritmul interior mult încetinit la nebunia de agitație din oraș. Îs mai molcomă, dar infinit mai împăcată. Știu acum că a trebuit să devin așa, mi-a luat ceva timp să mă cresc așa, ca să pot să duc viața pe care o am acum. Aici am greșit mereu, în rugile mele. Stăteam în mlaștină, dar ceream palat de cleștar. Iar dacă Universul ar fi fost sadic sau doar cu o țâră de umor negru, mi l-ar fi dat. Poate m-aș fi prins repejor că nu-l puteam duce sau poate mă strivea. Dar cine să înțeleagă toate astea?! Când ești prăvălită pe jos, când urlă victima din tine, când vrei imens, dar ești infim în tine, nu poți să le duci. Ad litteram. Mulțam, cerule, am învățat. Înainte să întind mâna, trebe să-mi cresc mușchi puternici, capabili să-mi susțină mâna.

M-am prins că trebe să ies din zona lui 'habar n-am de ce mi s-a întâmplat aia sau ailaltă' și să pun lanterna pe momente, să văd ce adună ele în matca lor de-mi aduc de prin eter sora frustrare sau prietena deznădejde. Life is a making, they say. Păi dacă tot ne-o facem, să fim atenți la cum, zic. Că e imposibil să ai numai greutăți în viață, în fiecare zi. Umplută până la refuz de situație, dacă mă uit atent la ce am făcut, îmi dau seama că, inconștient, mi-am creat mici momente de respiro, de unde-mi trăgeam nițică sevă să merg mai departe. Și, cu timpul, am lărgit gurile alea de aer și le-am făcut pâlnie să-mi toarne Universul și mai multă sevă.

Ok, mă observ din ce în ce mai mult, dar care e next level? Că mă tot observ de ceva timp și parcă sunt ready pentru mai mult. Aici m-a pălit lumina adevărului: de ce trebe să fie un next level?! De ce trebe să facem ceva ca să ajungem undeva?! Ptii, da’ ce subtilă e asta. Atât de adânc s-a dus în mine că m-a trecut cu fiori prin tot corpul. Păi stau așa toată viața și mă observ? Răspunsul mi-a venit clar și răspicat, din mine: DA, fix așa! Pentru că schimbarea se întâmplă fără să o conduci tu. E ca la scrisul ăsta al meu zilnic. Eu doar am scris. Dar s-a așezat în mine un strat de profunzime, de articulare, de trăire, de observare pe care nu l-am urmărit eu. A venit ca o consecință. Cum ar fi dacă, observându-mi viața, ajung să nu mai judec? Cum ar fi dacă, cu lupa asta pe mine, ajung să mă bucur de viață (mai) mereu? Cum ar fi dacă, cuprinzându-mă cu drag și în susurile dar și în josurile ființei mele, ajung să-i cuprind pe toți la fel?

Nu poate susține mult timp atenția, așa că simt mai mult decât văd, cum mama închide frecvența. Se ridică în timp ce eu încă vorbesc și pornește spre camera ei. Până acum, nu am reușit niciodată să nu rămân perplexă la acțiunile astea fără niciun sens pentru mine: cum poți să decizi să pleci când cel cu care ești încă îți vorbește? Sau cine decide să plece? Ce parte din mintea ei preia controlul și trimite comanda către corp să se miște și să ignore partea aia care încă ar asculta? Probabil că, în viața asta, nu voi ști. Aș vrea să nu știu și aș vrea să nu aflu pe pielea mea.

Nu știu de ce, în mintea mea, am dezbrăcat-o pe mama de toate emoțiile și sentimentele. Ea încă le are, dar pentru că le scoate rar la suprafață, mie mi-e greu să o iau așa cum e și am nevoie să o încadrez într-o tipologie. Mintea mea analitică nu poate concepe că azi ai emoții și mâine n-ai. Cred că ăsta este, inconștient și involuntar, unul din motivele subtile care mă determină, fără să vreau, să fiu antagonică cu ea. Cine nu e cu (ca) mine, e împotriva mea, se zice.

Am ieșit pe terasă, de unde soarele mă salută de 'pe mâine' și m-a bușit plânsul. Plâng și pentru mine, plâng și pentru mama, mă simt și îndreptățită, mă simt și vinovată, e un talmeș-balmeș în sufletul meu și tot ce pot să fac e să plâng. Chiar azi dimineață întrebam o ființă dragă mie cum îi e sufletul și ea mi-a spus “Plin, plin, dă pe dinafară. Au început să curgă lacrimi”. Ia uite cum s-a lipit de mine și cum fac exact cum i-am răspuns “Foarte bine. Lasă-le să spele!