A fost multă muncă azi, mă dor tălpile fizice, dar nu mai simt pământul de bucurie. Cred că se numește beatitudine și e o stare de vis. Poți să ai nimic, dacă ai în tine pornirea de a dărui, de a fi de folos, ai în tine totul. Și Creația te ține în brațe și-ți dă și ție ce dai altora. Dar am învățat azi că această stare de grație vine când nu ai nicio așteptare suspendată să se gogoșească de vreo reacție la primire. Când faci pentru că vrei să faci și atât. Nu să se umfle ego, nu să te mângâi pe glandă. Să faci pentru alții, total altruist. Sunt izvor de recunoștință și adorm cu lacrimi calde, de bine, pe obraji. E prima oară în viața mea pentru multe azi.

A terminat de împachetat sarmalele și a plecat la ea. Mă bucur, termin eu restul în liniștea mea, pentru că nu-mi plăcea liniștea noastră. Mama are o tristețe aparte, nu i-am mai văzut-o până acum, nici măcar sarmalele nu au reușit să o alunge. Eu nici atât pentru că nu mă lasă să trec de ușa minții ei, nu mă primește sau nu știe să mă primească acolo. Nu zice nimic și nu se angajează în nicio conversație pe care încerc eu, stângace, să o inițiez. Cu subiecte care în trecut o stârneau. Nici măcar amintirile nu le mai aduce la masa discuțiilor. O învălui cu sufletul meu și o țin așa, parcă simt nevoia să o protejez de abisul ăsta al demenței. Azi e o nouă bornă pe care o trecem împreună. Sper doar ca starea să-i fie trecătoare.

Mie nu mi-a plăcut să învăț, la școală. Am urât școala din toți rărunchii mei. Dar pentru că eram avidă să fiu și eu văzută, să primesc apreciere, am fost premiantă mereu. Mai târziu, în liceu, sila asta s-a înfrățit cu frica. Deja aveam o 'reputație' de apărat, era în joc viitorul meu, eu voiam să plec de acolo, iar facultatea mi s-a părut o idee bună. Toată perioada aferentă învățării a fost însă traumatizantă pentru mine. În afară de profa de mate, care m-a învățat cum să gândesc și mi-a pus structură în minte, restul era toceală și risipă de timp și viață. Acum, învăț și absorb tot ce prind, sunt ca un burete. Am devenit autodidactă și-mi place să înțeleg, măcar câte puțin, din toate. Prietena mea îmi zice că-s enciclopedie, dar eu știu că doar vreau să cunosc și sunt atentă.

Încep să fiu fascinată de puterea impresionantă pe care o au lucrurile 'simple': respirația, zâmbetul, pauza, clipa. Cum să împrăștii eu la toți oamenii ăștia care se ceartă pe plasele cu jumătăți de miel, toate astea? N-am cum. Vorba profei de curs, nu poți și nici nu trebe să fii salvatorul cuiva. Decât dacă-ți cere. Eu însă povestesc, în pătrățica mea, despre ele, că poate cândva, undeva, la cineva, informația se rostogolește printr-o crăpătură și ajunge la miezul ființei, acolo unde e doar adevăr, și începe să crească.

Ruptura asta a fost subtilă, imperceptibilă, dar s-a adâncit cu fiecare zi care a trecut și eu nu m-am mai adăpat din agitația unei vieți trăite pentru a face bani, a-i cheltui și a o lua de la început, cu pauze pentru trăit în weekend sau în concediu. Eu cred că toți suntem Dumnezei adormiți, cu potențial uriaș netrezit, latent, care așteaptă cuminte deșteptarea. Nu cred în biserică, nu cred în toate îndatoririle care vin cu o înmormântare, sub nicio formă nu cred în amenințările unor pedepse cu arderi în focuri veșnice. Cred în viața trăită pentru scopul pentru care am primit-o, dacă suntem atât de curioși și perseverenți să-l aflăm și să-l îndeplinim, cred în karma, cred în energie, cred în puterea gândului și cred că putem facem orice.

Dacă cineva nu apreciază ce am eu de oferit, nu înseamnă că ce ofer eu nu e bun. Înseamnă că omul vrea portocale și eu ofer mere. As simple as that. Nu-i cu supărare. Sau așa ar trebui. Pentru că în realitatea mea, am perceput asta mereu ca o respingere și am suferit și m-am micit. Târzior m-am prins și eu cum stă treaba, așa că acum dacă vreau să ofer sau să cumpăr mere, mă duc la piață doar la tarabele cu mere. Iar dacă cineva vrea de la mine portocale, e fix problema lui, nu a mea.