Am urlat în mașina până când am simțit că nu mai am urlet în mine. Până n-am mai avut voce și n-am mai simțit nevoia unei voci. Am lovit cu pumnii în volan până am descărcat toată furia asta ce-a mocnit în mine. Am decompresat tot ce am putut, cu o încredere imensă în suflet că mă răcoresc, că spăl și curăț și mă încarc cu poftă de viață și cu înțelegere și cu toleranță și răbdare. Mi-am vizualizat momentul ăsta mic în viață ca pe o foaie de hârtie pe care scriu tot ce vreau să mă imprime iar scrisul ăsta de bune scrie peste toată nebunia care m-a împins azi la un așa paroxism, dând-o la o parte. Ori sunt pe cale să înnebunesc, ori am descoperit unul din secretele unei vieți trăite fain: atât mintea cât și corpul sunt plastilină în mâna voinței spiritului. Poți să te îndoi și să te târăști și să te încovoi și apoi să te netezești și să mergi mai departe.

Se zice că nu există nimic mai puternic decât ruga unei mame. Și cred că e așa, pentru că ruga aia vine dintr-o trăire pe care numai o mamă o poate avea atât de intensă, pentru puiul ei. Poate și de aia am fost eu atât de traumatizată mult timp. Fără să știu, eu mi-am pus candid așteptările de viață în ghetuțele inimii și le-am pus la ușa sufletului mamei dar ea, din nepricepere sau poate dintr-o lecție pe care a venit să mi-o dea, nu s-a obosit să le cerceteze și să le umple. Iar eu m-am angoasat și umplut de bube sufletești, neapărată de tăria unei rugi materne. Uite că acum cu fiecare duș pe care i-l fac, spăl bucăți de suflet de copilă și pun în loc o pace conștientă. Ne primenim amândouă.

Iar m-au furat acțiunea și viteza pe dinainte, zici că mă cronometrează cineva și-mi dă luna de pe cer dacă înghesui cât mai multe acțiuni pe minut. Chiar nu știu când am devenit așa. Pesemne că de mică mi-a intrat sindromul în sânge și apoi mi s-a părut că așa sunt eu. De fapt, nu sunt. Nimeni nu e. Doar am devenit. Femeie, mamă, manager, fiică, soție, iubită, prietenă, mamă de patrupede, proprietar de casă și de curte. Și am uitat că eu trebe doar să trăiesc, nu să fac. Dar orice învăț are și un dezvăț și acum o iau pe firul apei înapoi și desfac tot ce mi-am legat de suflet, de gesturi, de viață, inutil.

Mintea asta e într-adevăr o unealtă extrem de importantă pe care poți să ți-o faci partener sau poți s-o convertești în dușman. Sau pervertești, nu mi-e clar încă ce nuanță e corectă. Când viața mea se rezuma la job, casă, griji, suferințe, mici bucurii și cele mai mari drame ever, auzisem eu că mintea ascuțită e atu. Și, pentru că voiam să fiu creme de la creme, mi-am ascuțit-o, am dublat-o cu sarcasm și am crezut că dețin cocktailul mortal care avea să-mi pună totul la picioare. Singura chestie pe care a făcut-o asta a fost să mă pună pe mine la pământ întâi, ca apoi să mă scutur de rahat și să mă ridic. Că, nu-i așa, după ce atingi fundul fundului, singurul drum e în sus. După, am început să văd că există viață și fără job, griji, suferințe, cu mici bucurii devenite sub lupă mari, unde există altceva decât religia în care mă tot tăiasem să intru și nu reușeam, și unde mintea nu trebuie să fie nici ascuțită, nici ciuntă. Doar instrument.

Din ce în ce mai mult devin mai conștientă de plinătatea acestei descoperiri în mine. Vreau să fiu cea mai bună! Ok, ești, și? ȘI? Ce faci după aia? Ce faci cu titlul de cel mai bun? Sau cu ce te crește că ești mai cool decât x sau y? Juma’ de drum mi-a răsunat ca laitmotiv, întrebarea AȘA, ȘI?! Ooops, nu m-am gândit mai departe. Am fost atât de aprinsă și cuprinsă de a fi cea mai bună, că nu m-am gândit ce o să fac după aia. Eu doar voiam să fiu cea mai cool, mișto, harnică, talentată, fucking special, mai etc. Partea interesantă e că niciodată foamea asta de “mai cu moț” nu se stinge cu ajungerea la gradul dorit de moț. După aia vrei nivel de moț plus 1, plus 2, plus mama lui moț și te consumi steril și inutil într-o chestie care nu respectă principiul echilibrului. Doar ia energie, timp, disponibilitate și-ți dă înapoi doar crâmpeie mici îndeajuns să te ațâțe. Stupid!

Asta a fost o mostră de cât de simplu e să trăiești prezent. Îmi mai dă Creația câte o bombonică să mă ademenească, să prind gustul și să vreau tot borcanul, dar pe cât e de simplu, pe atât e de greu de făcut. Pentru că să fii prezent înseamnă să sugi din clipă tot ce-ți servește ea, iar asta câteodată e nectar, alteori e otravă. Azi a fost nectar și, pentru că mi-am propus să fiu geană pe percepție, m-am prins că a fost așa fiindcă am ales să nu mă încarc cu nimic altceva. Dar nu mereu am prezența asta de spirit sau nu mereu vreau să fac asta. Că umana din mine, care juma' de viață a hrănit corpul-durere, ăla care anticipează și atrage toate belele din lume, face scenarite apocaliptice ca să-și alimenteze drama din viață, cade ușor în tiparul creat și întreținut atâția ani. Și nu vrea să fie prezentă.