Azi nu se dă jos, a deschis ochii și stă și se uită pe pereți. Momentele astea sunt puțin stranii pentru mine. Pesemne sunt așa pentru că eu am, în adânc de suflet, o frică de oamenii cu boala asta. Nu știu de ce, privirile astea pierdute în niște locuri sau lucruri la care eu nu am acces, mă fac să-mi imaginez bălării care mă sperie. Pentru că altfel, aș putea să iau uitatul ăsta al mamei pe pereți doar ca un uitat pe pereți, pe care îl face oricine, din când în când, pierdut în gânduri sau visare cu ochii deschiși. Nu știu de ce la mama tind să pun eticheta de ciudat. Pe de altă parte, câteodată mi-e atât de greu să privesc pe camera de supraveghere pentru că mi se pare că intru, fără să vreau și fără să știe, într-o intimitate a ființei ei care nu mi-e permisă.

Încep să cred și eu că, la un nivel mult prea adânc să-l pot sonda de una singură, eu am încă niște nerezolvări de stres, de situații, de emoții, vechi, care se materializează în acest somn mai mult nesomn, somn care de foarte puține ori e odihnitor. Corpul tot butucănos mi-l simt și azi, ca și ieri dimineață, parcă nu răspunde la comenzi sau are un defect la softul de rulare că ia comenzile din doi în doi. Azi nu mai pot apăsa butonul de ieri că, din ce-mi amintesc, n-am visat urât așa că, dulap cum mă simt, mă duc încet către bucătărie, poate mă transform în pianină pe drum și-mi fac ziua un cântec.

Umblă vorba-n târgul spiritual că există ochii minții și ochii inimii. Eu nu pot decât să zic că au fost dăți când ce am văzut cu inima, nu am văzut cu ochii minții și invers. Iar când am înțeles că suntem de-o complexitate uriașă și totuși Universul în care mișunăm are câteva legi fundamentale și simple, am ales să nu mă mai sperii și să mă abandonez vieții, chiar și așa imprevizibilă. Nu-mi iese mereu, mă apucă frica, mă apucă disperarea, frustrarea, dar încep să mă prind că astea niște jaloane ce-mi indică deraierea de la simplu și esențial. Cum îmi spuneam, nu vreau să fiu perfectă, nu vreau să stăpânesc legile, vreau să mă joc, să întind marginile potențialului cât de mult pot și să observ și să mă observ. Cam așa de fascinantă trebe să fie viața, în părerea mea. Și părerea mea e singura care contează, atunci când celebrează bucuria vieții.

La mama, aceeași căldură umedă, însă curat. Ea e placidă, nu reușesc s-o citesc, să înțeleg în ce ape se scaldă. Fac un strop de conversație, să-i iau pulsul stării, și mi se pare o discuție protocolară și glaciară. O privesc cu atenție, să văd dacă ea e atentă la mine, dar pe singurul canal cu care e conectată la realitatea de aici circulă doar imaginile de la TV, unde pare că s-a logat complet. Ok, nu are sens să insist, poate o fi și ea molcomă de la somn sau n-are chef sau orice, ce sens are să scotocesc acum după cauze? Bine că e în viață, că e bine, restul mergem și noi din aproape în aproape.

Pe principiul 'Ești ce gândești!', cred că noi, prin cumulul dat de ce bagi pe gură și ce-ți iese din minte, rostit sau nerostit, ne îmbolnăvim singuri. Și evident, ne facem bine singuri. Dar plantele sau animalele pe ce principiu or funcționa? Oricare ar fi răspunsul, din pieptul meu pleacă, necontrolată și pură, recunoștință imensă pentru viața mea. O celebrez în acest moment mic, când defoliez banal un piersic, dar de fapt simt printre ramurile lui cum soarele mă mângâie, cum piersicul îmi mulțumește, cum contribui la viață și o fac cu blândețe, când respect seva aia și șuvoiul ăla de energie ce trece și prin mine și prin pomișor și prin bondar și prin aer. Și acum sunt uimită de trecerea de la stresul imens, bolnav, din toate celulele mele, când vomam în coșul de la birou, mă ștergeam și fugeam în meetinguri, la înfiorarea pe care o simt, cu lacrimi bune și pline în ochi, când privesc acum o frunză galbenă de arțar sau una purpurie, din curtea noastră.

De când mă știu, dacă cineva muncește lângă mine, eu nu pot să stau fără să ajut. Sau dacă stau, mă simt prost, mă simt vinovată că stau. E un praf de prostie care vine din mentalitatea de doer, aia în care ai face orice numa’ să nu fii nevoită să stai cu tine și să vezi ce balauri îți ies din adâncuri. Well, azi n-am făcut nici una, nici alta. Doar am privit cum dispare trifoiul sub mașina de tuns, cum în urmă rămâne proaspăt de verde și mici roiuri de insecte se prind în vals și plutesc superb în razele unui soare și el molcuț, aproape de plecare, cum mierlele profită și n-au ele compasiune pentru valsuri și boemie ci vor doar să se hrănească, că natura aia bazică, fără poezia pe care o aduce umanul, nu are emoții d-astea și mănâncă, se înmulțește și moare, cu prezență maximă în fiecare clipă, am urmărit reacțiile domnului meu, am privit totul ca pe un tablou viu care mă invita doar să văd, nu să fac.