Când venea măița la noi acasă, în vizită, eu nu puteam să ies afară la joacă. Pur și simplu, nu puteam să plec afară și să o las pe ea în casă, fără mine și eu fără ea. Am sorbit toate momentele cu ea atât de intens, că d-aia le și am atât de colorate-n carnea memoriei. Când măița mea era cu mine, nu mai exista nimeni și nimic nu mă tenta. Nici măcar joaca cu copii afară. Preferam să stau cu ea, să o văd cum face treabă, cum culege ea cu degetele scamele de pe mocheta neagră cu flori mari grena, cum șterge un praf imaginar de pe mobilă, cum fuma țigările alea nenorocite, Carpați, care i-au și pus capacul de lemn mai repede decât trebuia, decât eram eu pregătită. Pierderea ei a fost tragedia vieții mele.

O stare calmă m-a locuit la micul dejun al mamei. N-am mai simțit nevoia să tot vorbesc, poate și pentru că oricum o făcea ea în locul meu. S-au întors povestirile despre tinerețea ei, în forme pe care nici nu le mai măsor cu realitatea, că oricum e irelevant. O privesc, o urmăresc și atât. În mine, am început să fac tranșant o diferență determinată de stările ei: când e mama, când e o femeie pierdută prin viața mamei. Nu știu de ce mintea mea a făcut splitarea asta, dar azi am putut să o observ clar: când femeia care povestea era mama, distanța dintre ea și mine, aia imaginară, dar pe care circulă o energie de uniune, se reducea substanțial, iar când ieșeau balaurii demenței, plecam subit și închideam frecvențele cu ea. Probabil că e o formă, aproape fizică, de autoprotejare, habar n-am, dar a fost ca și cum cineva se juca la butoanele de volum. Tare experiența!

Realizez că toate simțurile-mi sunt alerte, fără ca eu să fi apăsat vreun buton de activare. Simt duritatea lemnului scărilor sub tălpi, mă întâmpină mirosul suav de salcâm din sufragerie, unde am întins florile să se usuce și e un delir de parfum, deschid larg geamuri în drumul meu să intre aer curat și lipsă de trăiri, de afară, din natura pură, ca să primenească spațiul în care ne vom duce ziua, și aud concertele ce se desfășoară în aer liber, dincolo de ziduri. Îmi place această trezire a tot ce sunt și mintea intră în scenă să afle ea de ce sunt acut prezentă. Clipa-i dă una peste nas, sunt prezentă pentru că sunt vie și ăsta e singurul moment în care trăiesc, ăsta e singurul în care pot să fac ceva, să schimb ceva făcut deja, să deznod ce-am pecetluit într-un alt timp, trecut, să simt.

M-am reîntors în curte, la terapia mea naturistă, cu ceva mai multă resemnare. Deși nu-mi place și nu am înghițit niciodată prea ușor resemnarea, o accept pentru că zbaterile astea între stări mă consumă în interior tare mult și tare degeaba. Nu pot schimba ce vine peste mine, cică să schimb cum reacționez la asta. Mda, încerc, dar cred că nu abordez cum trebe, cred că nu integrez și topesc, cred că bag sub preș și mormanul se adună acolo, necercetat și necurățat, și la un moment dat mă împiedic dramatic de el. Dar nicio furtună nu e veșnică. Sper doar să mă țină bateriile interne și fitilul, care-mi ține flacăra vie, să fie destul de lung.

Am profitat de prezența domnului meu, de care mama se jenează câteodată, și am anunțat-o că pe la prânz mergem amândouă la mall. Faptul că nu am întrebat-o, doar am anunțat-o, a luat-o prin surprindere, s-a creat un vid în mintea ei și nu a avut nicio scuză aproape, pe care să o scoată la defilare. Noroc că la câteva minute după ce a urcat ea de la micul dejun, m-am dus să-i dau medicamentele, la țanc cât să o opresc din îmbrăcat. Ea deja se schimba să plecăm, deși am repetat de nșpe ori că mergem la prânz. Ultima parte nu a mai intrat pe poarta minții, a trântit ușa după 'mergem'. I-am zis că plecăm în patru ore, și am observat că dacă devin specifică, dacă îi dau calupuri de timp, am șanse mai mari să rețină decât dacă îi dau momente în timp ale zilei.

Mr. H îmi spune să nu fiu așa, că totuși am apucat să dorm o oră. Wtf, așa, și?! Și ora asta, firimiturile astea pe care le elogiez atâta, ar trebui să-mi oprească elanul inimii de a dori mai mult? Sunt tânără, la naiba, și-mi trăiesc viața în îmbucături de timp între smoothie, mic dejun, prânz și table sau duș, plus cireșele de pe tort curățenie, făcut mâncare sau treabă în curte. Cum pot astea să potolească setea mea?! Păi nu pot! Simt asta cu tot ce sunt! De ce să mă limitez la a trăi mic când am la dispoziție întreg universul?! Cum să-mi înfrânez eu nebunia asta avidă a mea de a experimenta?! Am plecat din bucătărie pentru că mi-era că s-apucă nebunele astea de lacrimi să urle ele câte gânduri vin în capul meu. Și câte emoții amestecate în inima mea.