Văd brusc o realitate pe care o trăiesc fără să vreau să o trăiesc: nu mai iau în considerare ca valid aproape nimic din ce spune mama! Am impresia că mereu fabulează, iar în dimineața asta m-a durut parcă conștientizarea asta. Nu cred că inventează sau vede altceva tot timpul, dar uite cum am luat eu o stare și-am întins-o cearșaf peste tot ce spune ea. Plec cu un praf de vinovăție pe inimă, dar îl șterg repede pentru că nu am altă variantă. Practic, mama nu-mi dă nicio altă variantă. Greșit, nu mama, ci demența ei. Nu știu când spune adevărul pe care l-aș putea vedea și eu sau cel pe care-l vede numai ea.

Pe drum, își exersează speech-ul pe care-l va spune doctorului. Realizez, la un nivel atât de superficial, că e o bălărie ce spune. Dar, la a doua repetiție de speech, mă lovește claritatea și pot să privesc cu ochi noi informația: da, e o aberație la prima vedere, dar pentru ea a fost colacul de salvare al unor timpuri extrem de tulburi și de dureroase. Dacă pentru ea această informație a făcut, la propriu, diferența între viață și moarte, și 7 azi mai târziu, e încă aici, cu ce drept cataloghez eu asta 'bălărie'?! Mama, care toată viața ei a practicat jocul de-a nevăzutelea atunci când prezentul îi era dureros de nefavorabil, a pus, la nivel inconștient, toată puterea în bălăriile în care credea, iar ele au devenit liane ce au transportat-o, nevătămată fizic, în momentul următor al scenariului ei de viață.

Talking about sex, won’t make us pregnant, talking about death, won’t makes us dead. Ce deliciu lingvistic! Mie nu mi-e frică de moarte. Ah, că pusă în fața unui pericol de încetare bruscă a vieții, reacționez instinctiv și da, mă sperii, e și normal și natural, că doar port în ADN frici de mii de generații. Dar, altfel, nu pot să spun că mă ia cu leșin când mă gândesc. Am însă o mare curiozitate. Și egoul meu bine crescut și umflat are ceva urme de regret că urmează o dizolvare, o reîntoarcere în oceanul din care m-am tras ca picătură s-o experimentez pe Biannca Locatelli. Se zice că-n momentele dinaintea morții nu există decât adevăr, iar dulceața lui poate să-ți adune pe la toartele inimii niște regrete.

Mă întâmpină bine, are o lumină familiară în ochii ei negri, superbi cândva, și mă agăț de luminița asta ca înecatul de uscat. Luminița asta comprimă în ea viața noastră împreună, e un semn aparte prin care ea, și Universul, mi-arată că acolo, într-un adânc, e totuși mama mea, cea care m-a născut dintr-o dorință mare de a avea copii, dar n-a știut să mă crească dintr-o mutilare sufletească de care nu e vinovată. Luminița asta-mi miroase a ciorbele de weekend, pe care nu le suportam, dar care m-au marcat la un nivel subtil extraordinar de mult. Luminița asta-mi înfățișează o mamă întotdeauna cochetă, pedantă, mirosind mereu a un amestec interesant de tutun și parfum. Luminița asta e mama, prinsă acolo, înăuntrul unei minți perverse.

S-a dus sus cu toate vorbele după ea, eu rămân uitându-mă lung după ea, cu uimirea nouă că nu o cunosc pe femeia asta. E drept, că nici pe mama nu prea am cunoscut-o, s-a închis destul de etanș și n-a lăsat să transpire mai nimic în afară, dar pe femeia asta care stă în casă cu mine, nu pot s-o culeg de nicăieri. Ne-am apropiat târziu în viață, probabil prea târziu pentru un copil ce-a înnodat trăiri aiurea și le-a descărcat grămadă o dată, că au doborât o mamă și-așa dărâmată. Decizia copilului care a pedepsit cu toată greutatea e destul de greu de desfăcut, pentru că a avut inocența cumplită a vârstei și durerea pură a abandonului. Dar never say never.

O găsesc stând pe scaun. Doar stând. O întreb ce face și spune că nu știe unde țin eu farfuriile și pâinea. Cred că am, pentru o secundă, o privire perplexă, cred că și ea, pentru o secundă, o vede și se prinde că ceva nu e cum trebe, dar mă redresez rapid, pun masa și mă duc la baie să mă scutur puțin de toate. Începe greul. De parcă până acum a fost plimbare în parc. A fost un greu mai ușor dar acum simt că vine greul ăla nebun. Dacă e ceva pentru care pot să mă felicit cu toată inima, este claritatea pe care o am în minte ce-mi spune că șocul e mai mare prima dată, că așa a fost și la început, că o să mă obișnuiesc și cu o nouă stare a lucrurilor, fix cam ca boiling frog.