Eu am în mine și trăiesc două realități: prima brută, de suprafață, destul de dură și fără prea multe culori în ea și a doua mai subtilă, care se vrea și se lasă descoperită doar de ochiul vigilent al prezenței în clipă de clipă din timpul celei dintâi. Realitatea asta brută e brutală, scoate din mine răul și activează porniri negingașe. Ca să pot să merg mai departe, eu m-am aplecat, curioasă, să dau la o parte draperia grea a realității dure, să văd dacă e ceva după.

Am avut, inconștient, sub pielea minții, speranța absurdă că-n viața mea, unde mă bucur cam 90% că am, că chiar am, restul de 10%, generați de demența mamei, nu vor face o așa diferență. E ca și cum într-o găleată de apă, scapi picături de sânge și te aștepti tâmpit ca el să nu se propage și amestece, afectând întregul, ci rămâne cumva lipit cuminte de suprafață, să nu tulbere apele.

Dacă verticala crucii începe să tremure, zgâlțâiala nu vine de la susul verticalei, ci de la baza ei, acolo unde divinitatea și-a pus straiele de om și ființează pe acest pământ. Cea mai provocatoare este însă orizontala, care are la ambele capete ființe umane. Aici apar uraganele, aici e zbaterea cea mai mare și tot aici se adună suferința de la care omul, nemaifiind susținut de o pace și-o nemișcare absolută, se adapă cu gura plină și mai împroașcă și pe de lături, să se prelingă și-n ăla de lângă el.

Aprostrofarea ei, în această prea dimineață când e mama mea, mă pune din nou la colț, la locul meu de copilă a ei, parcă și-a luat din nou hățurile autoritare pe care i le-am predat la o vârstă cruzișoară. Brrr! Pentru că ieri n-am avut răbdare să văd ce e după momentul ăsta de impact, azi mă înfig mai adânc în fotoliu, să n-am vreo zvâcnire mai cu avânt și să plec, evitând clipa. Deși sună dramatic, acum este un moment de furtună, la scară mai mică, dar este: să stau acolo, nu în apărarea copilei ce-am fost, ci în împăcarea ei cu adulta ce-am ajuns.

Incredibil cum agățăm imediat vini de gâtul altora, cât de ușor pasăm găina moartă-n curte la vecin, ne debarasăm de gesturi, acțiuni, lucruri și oameni cu o ușurință câștigată-n mii de ani de neconștiință. Rușinea aia că am făcut cutare gest e atât de imbecilă că ne dezicem atât de brusc de noi, de nici nu ne dăm seama. Să-ți asumi gesturile și cuvintele și acțiunile înseamnă curaj. Nu o dată și gata, ci de fiecare dată când ne vine, că ne vine, să ne rușinăm din te miri ce. Să stăm drepți, cu coloana spre infinit, și să ne îmbrățisăm și bucata aia “defectă”, că fără ea am fi incompleți, pe bune.

Și-a rupt, și asta conștient, viața în două și, cum îi e obiceiul, îndeasă bucata care nu-i place în niște întunericuri de unde nu cred c-o să mai iasă vreodată. Cu toată nerăbdarea mea, sufletul meu și-a scos pălăria în fața sufletului ei rănit, în semn de respect și-n semn de comuniune. Îmi pare tare rău că mama, artistă în cuvinte și-n rebus complicat, n-a fost în stare să-și articuleze experiențele traumatizante și să le scoată la albit, cât încă se mai putea face ceva. Rușinea, mândria, izolarea, neîncrederea în oameni, i-au închis gura atunci și îi inchid mintea acum.