Dacă om cu om cu om ne-am imprima în bucata de carne responsabilă cu făcutul, nu doar cu gânditul, și-am împrăștia fiecare, măcar un gest d-ăsta “păcătos”, what a wonderful world it would be. Azi am articulat clar asta în mine și-am putut să disociez limpede, și fără niciun gând-dubiu în spate, că vorbitul despre o faptă bună nu-mi gogoșește egoul, ci mă umple de bucurie că pot prinde și eu o mână în cordonul lung de alte mâini prinse-n ajutorul celor care au mâinile ocupate cu ruga către un Dumnezeu exterior.

Faptul că m-am rotunjit în înțelegerea demenței mamei, ca boală per se în primul rând și ca boală a ei, în al doilea rând, îmi spune că subconștientul meu, care a știut tot timpul adevărul și l-a priceput pe de-a-ntregul, mi-a tăiat din colțuri treptat până când m-am trezit, conștient, că parcă nu mai am așteptările de la ea mari cât Universul.

Ea nu a crezut în sinea ei niciodată că este cochetă, că este deșteaptă. Tot timpul a fost o cârpeală și s-a simțit asta pentru că nu și-a însușit niciodată cochetăria sau inteligența, pentru ea. Era masca pe care o flutura oamenilor, ca să le câștige admirația dar, în adâncimea ei, s-a simțit o impostoare. Pentru că dacă n-ar fi fost așa, dacă ea ar fi trăit astea ca fiind realități irefutabile ale felului ei de a fi, acum cochetăria ei, inteligența ei n-ar fi fost bătute crunt de demență.

Sunt foarte puțini cei pure by heart adevărați și o grămadă de pure by heart că așa dă bine. Ce mă bucură pe mine este că, dezbrăcându-mă de falsele văluri de dat bine sau de ascuns bine de văzul lumii, am putut să văd extrem de limpede că toți suntem din același aluat și, mai devreme sau mai târziu, într-un context sau altul, toți manipulăm emoțional, cel puțin o dată în viață. Dar ăștia cu “cel puțin o dată” cred eu că sunt rari sau nu există.

Toată nefericirea mea mi-am tras-o din relațiile interumane. Primele relații, alea formatoare, între mine și ai mei părinți, mi-au croit tipare strâmbe în care mi-am mulat, ulterior, toate relațiile. În lumea trăită de mine, tiparul strâmb era cel corect pentru că era singurul pe care-l cunoșteam. Toată viața mea a fost un concurs de putere, în relații. Care pe care. Construită pe fundamentul lipsei de încredere în mine, puterea asta a avut un efect devastator: în orice, oricât de mic, singura oca cu care măsuram era puterea.

Recunosc că nu-mi stă mintea la nimic, nu-mi vine să fac nimic, vreau să o verific tot timpul și vreau să se ducă la ea acasă, în locul unde e obișnuită dar, mai ales, unde mai are un confrate înaripat. Sau mai mulți. Stă cuminte, eu o percep tristă și nu-mi place că o percep și bleagă. Verific facebook-ul mai tot timpul, în afară de inimioare și de câțiva “up”, care habar n-am ce înseamnă, niciodată nu m-am prins de ce scrie lumea comentarii cu Up, nimeni nu revendică suflețelul ăsta alb gingaș.