În toată lumea asta mare, oamenii care o compun încă n-au prins șpilul că suferința e opțională. Că e la un pas de voință și la un pas de alegere. Ca și mine, unii poate au momente în care se ridică cortina aia grea de uitare și vedem că am venit într-o excursie, care durează al naibii de puțin, să ne înfruptăm și din aia și din ailaltă și să luăm și din cealaltă un strop, și ne dăm timpul la schimb pe stări de micire, de neîmplinire, de nebucurie, de neimpărtășire, de neiubire, de nepace.

Când pică haina asta sugativă de atenție de la alții, te trezești tu cu tine și asta e o noutate, nu știi cum să te iei, că până acum nu te-ai văzut. Când cei din jurul tău, care oricum 99% din timpul lor sunt interesați doar de propria lor persoană, nu de tine cum crezi tu, se dau la o parte, se cască la propriu un mare semn de întrebare, urmat de unul de panică: “și acum, ce naiba fac?!”. Ne dă cu virgulă și fugim înapoi la dramă, să aducem înapoi perdeaua aia de oameni, ca să nu fim nevoiți să ne uităm la noi.

Adevărurile la care am ajuns singură, cocoșată sau îndoită de-a dreptul de lovituri, sunt cele care au trecut testul timpului și au rămas în picioare, în mine. Sunt cele la care mă întorc eu sau mă întoarce invariabil viața și mă adap însetată de ele când pâcla de aoleu mi se așează-n fascia minții. Nimeni, niciodată nu a reușit să-mi demonteze ceva ce am câștigat cu zdreliri și încep să pricep, din ce în ce mai mult și mai fin, că experiența personală nu poate fi combătută de nimic.

Nu reușesc să înțeleg sau nu reușesc să vreau să accept. Naiba știe unde atârnă adevărul în cântarul cu cele două talere, dar tare aș vrea să se decidă o parte și să mă duc cu mine toată-n partea aia. Senzația de hold pe viață, pe care am avut-o la început, pare că de fapt n-a încetat niciodată, doar s-a dat la fund, nu mi-a mai stat în ochelari și eu am pierdut-o din vedere. Cum să fac să pricep ceva ce nu intră în înțelegerea mea?!

Înainte de asta, să mulțumesc 'din suflet/inimă', sau 'cu tot sufletul/inima' sau să răspund 'nu ai pentru/de ce!' atunci când cineva îmi mulțumea mie, mi se părea firesc. Acum nu-mi mai dau bucăți de suflet sau de inimă nimănui, pentru că oricum n-ar avea ce să facă cu ele, dar pe mine m-ar dezîntregi. Acum răspund 'cu drag' sau 'cu plăcere, pe bune!' și-mi iau cu toată plinătatea mulțumirea pe care mi-o dă omul, învăț să primesc curat. Nu mai zic decât rar, dar corectez rapid, 'săracul de el' ci am înlocuit cu 'dragul de el' pentru că nu vreau să trimit în câmpul omului sărăcia.

Cred că diferența imensă între o reușită și-un eșec e fix parcurgerea asta în pași mici. Cu 7 luni în urmă, credeam că poți face orice, oricând, chiar peste noapte, dacă vrei. Acum am priceput că dacă-nghiți pe nemestecatelea tot ce crezi tu că e bine, dar corpul și mintea nu-ți sunt aliniate cu ce crezi tu că e bine, te îneci grav și ți se ia iremediabil de ce credeai. Când îți lași în minte posibilitatea eșecului, te invadează o libertate mare, simți visceral cum greutatea unui rezultat ți-e ridicată de pe umeri.