Poate nu se întâmplă, poate copilul experimentează, ferește, e curios, se bucură, e liber, în cuget și-n acțiuni, și-ți dă și ție din libertatea asta, că e molipsitoare, dacă te lași molipsit. Sau poate vă urcați fiecare pe câte-un cărucior, el la 12 ani, tu la 30 și ceva, și faceți întrecere, și vă jucați, și vă creșteți unul pe altul, și vă împuterniciți unul pe altul și vă scoateți din vocabular 'nu e voie!' sau 'ai grijă!', tu, acum la 30 și, iar el peste alți 10 și, când o avea copii la rândul lui.

Știutul e prea mic în sine. Când începi să vezi, când se dau vălurile de pe ochi, direcția devină mai clară dar, nesecondată de acțiune, e vax albina. Degeaba ți-ai turnat tomuri întregi în creier, dacă din practica aia mică, ce stă-n clipă, nu ți-ai făcut un obicei. După părerea mea, nu există 'văzut' fără acțiune, decât ca autopăcălire prostească sau adormire de voce interioară.

De vreo trei ani încoace, mi s-au relaxat bine de tot mușchii ăia ce mă încordau în jurul necunoscutului. Înainte, de câte ori ceva nou venea peste mine, mă speriam tare, înăuntrul meu. Până când, nu știu de ce și cum, m-am prins că orice necunoscut se devoalează la prima acțiune făcută în direcția aia. Nu știu cum se face ceva, în loc să stau în capul meu și să mermelesc acolo presupuneri și pe dreapta și pe stânga, pun mâna la propriu și fac ceva.

E în plânsul ăsta multă putere: pe de o parte, mă doare că mă vede impotentă, pe de alta, mă arde că mă văd eu impotentă și, pe deasupra, văd clar, extrem de clar, că efectiv nu știu cum să fac. Ăsta a fost momentul, de fapt intensitatea aia maximă din moment, în care m-am lăsat moale, să cad: în ochii lui, în ochii mei. Și, ca atunci când ceva te aruncă-n aer și la cădere, tu nu te încordezi, ci te lași molicel, să atenuezi șocul, căderea mi-a fost lină și a spart și-n mine dar și-n el, două convingeri.

Mă înjunghie toate judecățile astea ascuțite despre cum ar trebui să fie și nu e, despre cum aș putea să fac și nu sunt lăsată de context să le fac, despre toate și despre orice, măi, dar nimic nu mă scutură puternic să mă dea jos, cu picioarele în realitatea crudă, dar frumoasă, palpabilă, trăibilă a lui 'acum e tot ce ai!'

În loc să ne apucăm să dăm rahaturile astea întărite-n zoaie de pe noi, să ne curățăm de comparații, de idealisme, de cai verzi pe pereți și așteptări tâmpite, coacem idei și planuri și ne zdrelim sufletele și corpurile, ca din paralelele făcute între noi, noi să ieșim cu plus. Am citit undeva ceva ce mi-a dat o perspectivă seacă, dar comprimată, la zilele noastre, astea multele trăite pe social media: We are the saddest generation with the happiest pictures. That said it all…