Observatoarea din mine încă nu are nici puterea și nici convingerea bine formate astfel încât s-o scoată pe inconștienta din mine de pe rotița de hamster în care se învârte până amețește. Pesemne că n-am atins fundul mării, mai trebe să mă las să cad până nu mai am unde. Cât de stupid e și câtă pierdere de timp! Devin conștientă că n-am timp să trec prin atâtea și atâtea ori prin același tipar pentru că, doamne, am mii de tipare! Când să mă duc până la fundul mării pentru toate?!

O convingere e un loc mort. La fel cum e și cel în care ți-ai agățat și decretat dreptatea asupra unui obiect sau subiect. În momentul în care eu hotărăsc că am dreptate în ceva și rămân acolo, țin cu dinții de dreptatea mea, de punctul meu mic de vedere, mă condamn inconștient la un loc fără nașteri de noi perspective. E totul o curgere și oriunde eu bat un țăruș și strig cu gura plină că 'așa e, cum zic eu', nu viața o țintuiesc, ci doar îmi limitez o infinitate de posibilități la una singură.

Faptul că mie mama nu mi-a văzut sau, dacă a văzut, nu mi-a recunoscut niciodată valoarea, nu scade cu nici o centimă valoarea pe care eu o am. Valoarea asta nu e creația mamei, nu e o tablă pe care a scris cineva ceva și alții care vin în urmă, pot șterge ce vor. Valoarea rămâne în tine, indiferent dacă ți-este sau nu negată sau respinsă de cineva.

Dacă ești atent la povestirile unui om, la un moment dat observi cât de repetitivă este ființa umană. Cu cât mai detașat ești emoțional de poveștile cuiva, cu atât le vezi mai limpede și simți, parcă la propriu, cum îl acaparează pe omul care le trăiește over and over. Tiparul și esența poveștilor e ceeași, doar contextul diferă.

Îmi dau seama din ce în ce mai mult că nimeni nu poate avea pe nimeni, oricât de mult ar urla atașamanetul în el. Te poți petrece cu altcineva o perioadă de timp din viață, dar, să crezi că e omul 'tău', e doar o construcție de posesie croșetată de un ego care are tendința clasică de a-și întinde mâna greblă peste cât mai multe.

Cred că abia acum am înțeles ce înseamnă să ții spațiul pentru cineva. A ține spațiul nu înseamnă a te abține de la a spune sau gândi sau face ceva. A ține spațiul înseamnă să-l umpli cu curiozitate ingenuă atât de mult încât să poți asculta totul și orice, și nimic să nu trezească în tine un semn de întrebare sau o dorință de îndreptare a ceva ce crezi că e greșit. Pentru că-n curiozitatea asta, tu nu crezi nimic, doar asculți și atât.