Mă descalț și mă plimb prin trifoiul ud și rece, cu lacrimi mari și fierbinți pe obraz. Mă simt ca un copil al Universului ăsta mare și simt o mare nevoie de grijă, de protecție. În fiecare pas pe care-l fac, pun și-o grijă, și-un gând de greu, și-o durere și le las în spate. Am ajuns în fundul grădinii și udă, și plânsă, și goală, și plină.

Sfârșitul dumicaților de pe farfurie a acționat ca o aducere dramatică în prezent, de parcă la ea amintirea rula cu magie atâta timp când avea dumicatul în gură. Mi s-a părut absolut fantastică schimbarea bruscă de stare: de la sclipici în ochi și efervescență-n vorbe, la o absență cruntă. În doar câteva secunde. Oricât m-aș da cu fundul de abisul frustrării, asemenea 'perle' fascinante ale complexității umane mă lasă mască, întotdeauna. E un spectacol uluitor, fără seamăn și care nu poate fi cuprins, ca trăire, în vorbe.

Știu clar, nu știu de unde, dar știu, că realitatea asta e treapta aia de pe scară de care trebe să trec ca să văd mai de sus, să am o perspectivă mai largă, dar mi s-a prins piciorul într-un cui de disperare pe treapta asta și s-a-nțânat acolo, nu mai ridic piciorul către următoarea și-am rămas să mă băltocesc în perspectiva asta redusă de perspective. E totul doar un joc, de cuvinte, de trăiri, de încercări, dar azi nu i-am mai gustat dulceața.

Nu le-a recunoscut din prima, iar când cea mai veche prietenă a ei a îmbrățișat-o strâns, s-a tras ușor speriată și a fabricat rapid o scuză, că o dărâmă. M-am prins repede că nu cuplează figura cu amintirea și le-am spus numele. I-am simțit carnea sub mână cum se relaxează și cum începe să zâmbească: știa acum cine e 'lumea aia' și a înțeles că au venit pentru ea. S-a așezat, e copleșită, își duce mâinile la față, își îngroapă chipul în ele și zice: 'doamne, ce surpriză!' Eu plec grăbită că mă bușește plânsul. Am reușit ce mi-am propus și ea a reușit să fie prezentă la petrecerea ei surpriză. Restul e cancan.

Până să fac cursul așezător de înțelegeri 'Pace cu mine', în vocabularul minții mele abundența avea un singur egal: banii. Pentru mine, din abundența financiară curgeau toate celelalte, într-un mod atât de eronat că, deși nu o duceam rău cu banii, nu vedeam costul pe care-l plăteam să am banii ăia. Să am bani m-a costat infinit mai mult decât să nu-i am.

Oare care e legătura, dacă este vreuna, între mine și oamenii ăștia din care mă trag? Există vreuna mai profundă, în afara faptului că au cochetat și au plănuit și le-a ieșit să mă aducă și pe mine-n lumea asta de experimentat? Oare car în mine bucăți din ei, dorințe de-ale lor neîmplinite, dureri sau strigăte? Oare unde se sfârșesc ei și unde încep eu? Dacă nu i-am cunoscut, înseamnă că nu le semăn? Sunt un cumul de toți și de toate?