Chiar de-s apatică azi, n-am atins treapta de sus a nesimțirii, și îmi iau câteva secunde să mulțumesc, cât pot eu, pentru ce am. Și-n timp ce le înșir, aud în mine cum, în paralel, înșir și 'dar-urile', cum coțofana asta de minte scormonește după rahat și mi-l aruncă-n gânduri, să mă încurce. Mulțam pentru o nouă zi de posibilități DAR poate mă lași și pe mine să mai respir aer proaspăt, de viață liberă azi.

Adevărul e că e greu să nu te molipsești, atât zâmbetul cât și țâfna au o putere de contaminare fantastică. Mie mi-e greu să mă 'apăr' de stările celor apropiați, iar la capitolul 'străini' sunt în faza în care experimentez, încerc să las garda jos și să nu mă mai simt prost, mai puțină, sau insuficientă, ca să reacționez din energia asta și să ripostez. Întotdeauna există o explicație.

Solitudinea asta pe care o simt acolo, în interiorul meu, e de o frumusețe și o plăcere aparte. Acolo, în locșorul ăla intim din mine, nu mă grăbește nimeni, nu mă judecă nimeni, nu mă pune să fac nimic, acolo sunt un copiluț inocent, cu toate barierele jos și cu încrederea dată de inocență la cote maxime. În mine, atunci când e liniște și toate vocile sabotoare, tot ale mele, dar împrumutate în decursul timpului, tac și nu mai strigă anateme, e cel frumos loc în care pot fi vreodată.

Nu mă mai interesează datul bine în fața nimănui, când în fața mea sunt la pământ. Eu trebe să mă ridic pe mine, pentru mine, și atât. Nimeni nu trăiește viața mea, cu toate ale ei, așa că mă lasă rece orice părere din exterior. N-am nevoie să-mi dea nimeni libertatea de a-mi trăi viața cum pot, mi-o dau eu, când și cum pot, în înghițituri ușor de dus.

E incredibil cât de ușor recunoaștem, acceptăm și iertăm un handicap fizic al cuiva, dar ne împiedicăm grosolan de unul emoțional sau funcțional al unei alte ființe umane. Dexteritatea aia care ne vine din prima și se mulează pe-un ego satisfăcut că am făcut o faptă bună ajutând un handicapat, se transformă-n strepezeală pentru un om care nu intră in tiparele noastre strâmte. Trist, dar adevărat.

Cu analiza aia rece, de chirurg, de care sunt capabilă, observ că am căzut din rai direct în iad, fără nicio zonă tampon, care să mă pregătească nițel pentru prăbușire. De la extazul mișto trăit în trei zile libere la rutina asta care îmi anihilează treptat cheful, mi se pare că a trecut o clipă ceva mai mare, dar totuși o clipă. Mi-a fript libertatea asta scurtă toate circuitele alea pe care le-am creat ca să mă pot bucura și respira într-o realitate în care nu era prea multă bucurie și respiram mic și absent.