Spăl vasele și strâng masa și mă simt ca Cenușăreasa, eu aș vrea să fiu cocoțată în vârf de munte, în schimb sunt pe-un burete de vase. Vocii ăleia care-mi spune că asta e experiența, că prin asta trebe să trec, că trebe să-mi deschid pieptul s-o primesc cu toată inima, îi spun, tot din toată inima, fuck you. Nu pot să accept să-mi treacă timpul, să-mi treacă zile, clipe de viață netrăită. Nu pot și atât.

I'm lost for words...

M-a întristat neputința mea și blocajul ăsta al meu de a înțelege, cu subiect și predicat, că e bolnavă iremediabil și irecuperabil. Probabil că cea care se opune puternic acestei înțelegeri, acestei integrări, este speranța mea, la fel de iremediabilă, că poate nu e așa, dacă am reușit să trecem prin două cancere, o să treacă și asta. Nu am nicio explicație pentru care, deși e al dracu' de simplu, eu nu înțeleg că mama are Alzheimer. Că nu mai e funcțională. Că uită în câteva secunde. Deși o spun, nu știu cum s-o trăiesc.

Universul mi-a dat un vârf mic-mic-mic, infinit de mic, din puterea aia care zace-n mine, în noi, în fiecare, poate-poate mă ațâță să vreau mai mult. Dacă n-ar fi inconștiența asta consistentă pe care aproape c-o tai felii de cât de fizică o simt în ultima vreme, poate aș vedea clar ce și cum și aș începe să practic. Nu-ți trebe decât o așezare pe poziție și aripi care să prindă unda, în rest, e doar scufundare în totul ăsta care există, primordial de altfel, într-o formă imaterială.

Încep să cred, din repetițiile astea continue, că mama a păstrat în suflet doar doi oameni: pe fratele ei și pe sora mea. Iar în amintirile ei, îi leagă în diverse forme și grade de rudenie. Asta e, nu poți să placi la toată lumea. Chiar dacă 'toată lumea' asta a fost cândva, literalmente 'toată lumea' mea.

Uitându-mă la ea, face ce știe ea cel mai bine: se izolează și fonic și emoțional de orice îi trimit eu, îmi refuză revolta. Poate că și asta mi-o alimentează, poate faptul că niciodată n-a fost capabilă să vorbească cu sufletul cu mine mă inflamează mereu.