Plânsul de azi e cu dedicație, e pentru Universul ăsta căruia îi tot cer claritate, căruia îmi recunosc neputința dar și dorința de a păși un pic în afara suferinței ăsteia induse, dar care mă ignoră complet. În mine se dă o luptă, fix când știu că viața asta nu trebe să fie o luptă.

Doctorița îmi explică că trebe să mă port cu mama ca cu un copil, iar eu o ascult siderată. Nasol e că nu e așa, un copil poate înțelege, un copil poate învăța să fie funcțional, mama nu. Dar cum să explici asta cuiva în câteva cuvinte, când n-am înțeles eu în 10 luni, în potop de cuvinte?!

În majoritatea dăților, eu m-am simțit prost că mă plâng. Not anymore. Pentru că încep să-i dau o altă conotație: nu e plângere, e articulare. Pentru că ăsta e modul meu de a face față lucrurilor, iar tot ce e al meu, face parte din mine și încep să nu-mi mai pese mai deloc de cum mă văd, percep sau primesc alții în sufletele lor. E ca la herpes: mai bine îmi ies bubele pe buze, în afară, decât să-l fac la meninge, în interior.

Nu știu de ce, dar am impresia că ce e în afara mea fie mă rănește, prin inutilitate, superficialitate sau ignoranță, fie mă perturbă de la ceva ce stă să se coacă în mine și, dacă nu sunt atentă, îmi scapă. Pentru că mi-am pus toate ouăle în coșul claritații mentale, aștept și-mi urmăresc gânduri, senzații, gesturi care ar putea să mă ajute să mă scutur de personalitatea asta a mea grumpy.

Chiar dacă mă fac că plouă, eu știu, e știutul ăla din rărunchi, din străfundurile mele care nu sunt întinate de limitarea asta temporară, că ce trăiesc este pentru că POT să trăiesc. Doar că mă revolt și baleiez între a da vina pe mine și a da vina pe un Univers sadic. Adevărul e că vina asta pe Univers e așa, să-mi dau eu importanță, că Universul ăsta n-are altă treabă decât fix să-mi dea mie, măreața și mirobolanta scamă Biannca Locatelli, lecții.

Frate, când le aștern în scris, îmi dau seama că trei sferturi din viața mea am muncit de-am rupt. Giiiz! E bună articularea și la asta, că așa-mi răspund la întrebarea ce-mi stă nerostită-n inimă: măi, dar tu nu poți să te oprești o dată?! Păi cum, când asta fac de mic copil?! NU ȘTIU o altă cale și, când începusem s-o miros, au venit cancerele și acu' demența!