Dacă cineva m-ar privi din afară acum, nu cred că mi-ar observa lupta. Sorb smoothie dar, deși ochii mi se îmbibă în imagini frumoase, mintea pleacă parșivă la vânat de himere. Tot timpul meu liber, în care nu fac ceva, în care încerc doar să fiu și să mă bucur de el, e o luptă și un zbucium continuu. Asta numesc eu iadul. Și cred cu tărie că și Iisus tot p-ăsta-l simțea. Ăsta ne macină timpul și rozul din noi și din ochii cu care ne privim viața.

Cred eu că am niște balamale indestructibile de mă țin să fac atâta ping-pong între extreme: ieri îmi suflam vânt de schimbare în pupa zilei, azi m-am trezit imună la viață. N-am nicio încântare, nicio aplecare sau pornire către o nouă zi, zici că ieri, când mi-am decis schimbări în pași mici, nici n-a existat. Sau și căderea o fi parte din schimbare?

O parte din mine își ferește, din delicatețe, suferința și drama de alți ochi, oricât de deschiși și înțelegători ar fi, ca să nu îngreuneze suflete sensibile. O altă parte din mine își ascunde târâșul ăsta, pentru că nu știe cum e privită și primită suferința de oameni care nu acceptă slăbiciuni. O altă parte a mea e sătulă și ea de atâta tânguială, iar alta are nevoie de mângâiere tocmai pentru că e sătulă, dar nu găsește ieșirea.

Nu știu cum se simte din papucii ei, dar din papucii mei devine obositor, să nu știi niciodată ce urmează, să n-ai niciun tipar, niciun ghidaj, să nu știi la ce să te aștepți e destul de jucător cu nervii. Și, dacă mai ești și slab și neputiincios cum sunt eu în perioada asta, mai rău ți se îmbârligă toate astea cu toate gândurile tale, cu toate impresiile, percepțiile, ideile.

Mă ia în brațe din nou senzația de inutilitate, de totul e pierdut, n-avem frate atâta energie și voință să luăm viața asta în piept în fiecare zi, fiecare dintre noi, și s-o scuturăm de pretenții, de spoieli, de bube, de minciuni, de povești. Am forțat închiderea mea către exterior, mi-am revalidat că încă mă rănește, nu pot s-o duc și pe ea.

M-am lăsat moale pe pământ, să nu cad să mă lovesc aiurea, și-am stat acolo, cu o singură vizualizare în cap: să se scurgă în pământ tot răul ăsta care m-a traversat așa de abrupt. N-am niciun gând, nu mă apucă nicio panică, nu mă întreb de ce, nici nu mă gândesc să strig după ajutor. Stau cuminte, cu ochii în tavanul cerului, cu bubuieli în urechile înfundate unde acum mi-aud respirațiile mici și bătăile inimii, și e ca și cum a fost alegerea mea să stau așa.