O să mă 'vindec', de trăirile astea tenebroase, când o să mă scot în afara mea, când o să mă dau afară din ecuație și când o să fiu capabilă să fiu, ingenuă, doar despre ea, despre mama, fără însă să mă ignor, refuz, astup. Oricât de antagonic și de aiuritor poate fi gândul ăsta, îl simt în mine adevărat și-l simt cum crește, chiar dacă îl ignor. Numai că nu pot cuprinde cu mintea cum să fiu iubire cu mama, în același timp în care sunt iubire cu mine.

Ce credeai cândva că e floare la ureche devine o greutate aproape insurmontabilă. Ce altădată făceai fluierând, acum îți ies ochii până duci la un capăt, nu neapărat la bun sfârșit. Dar cred că unul din cele mai mari defavoruri pe care putem să ni-l facem este să ne spunem unul altuia că 'nu va fi ușor'. Extinderea asta a impotenței unuia asupra actului altuia e o boală grea și majoritatea suferim de ea.

Orice ar fi, e clar că pot să fiu blândă și înțelegătoare și atentă și caldă total și fără niciun efort cu oricine altcineva decât mama mea. Iar ăsta e un indicator cât carul de mare că eu de fapt n-am făcut pace în mine, eu n-am integrat de fapt lipsa ei din viața mea. D-aia nu pot accepta acum prezența ei, chiar și așa, ciuntită. În mine, copila aia care a suferit cumplit și a crescut ca buruiana neîngrijită ia, mai tot timpul, hățurile sentimentale în relația fiică-mamă.

O țâră din iapa neîmblânzită din mine, cum simte că ceva începe să miroasă a 'trebe să', cum începe să se scuture și să se încăpățâneze, să se pună de-a-ndoaselea. Am în mine o repulsie față de 'trebe să' care de multe ori, îmi face cărțile și determină acțiunile și nu întotdeauna într-un mod inteligent. Nesuportatul ăsta de căpăstru, cu orice preț, m-a costat destul de mult în viața mea.

Azi demența mamei nu m-a atins prea tare. Poate m-a înfășurat protector răsăritul sau, mai înainte de el, bezna aia care mi-a ascuns mulțumirile pe care am fost capabilă să le spun cu mai multă substanță și mai multă conștiență, poate e totuși în mine un instinct care-mi oprește distrugerea totală. Poate o fi ajuns la miezul meu știutul ăla plin de sens că dacă ești ce gândești, devine al naibii de important ce gândești.

Dacă pentru a avea prezența cuiva în viața mea e nevoie să mă jupoi de o părticică din mine, asta nouă, asta căreia nu-i prea mai pasă de convenții, de lume, de judecăți și prejudecăți, atunci prezența aia e prea scumpă și n-o vreau. Că o dată ce te jupoi, o faci și a doua oară și a treia și te trezești, vorba lui Bittman, împrăștiat într-o mie de zări și nu mai ești tu mai deloc, cu toate prezențele alea temporare în viața ta. Și false, că dacă ele vor o schimbare a ta ca monedă pentru un timp al lor, asta se numește plată.